Blogul Andei Stefan

Uitasem unde am pus "cheile"...

2011-12-05T16:24:00.000+02:00

Cam asta mi s-a întâmplat. După o bună perioadă în care n-am găsit un pic de timp să-mi pun ordine în gânduri, ca să nu vi le înșir de-a valma, după o altă perioadă în care am abandonat total ideea de a relua minunata îndeletnicire a scrisului și după o altă etapă în care, dominată de un dor suspect de-a scrie, nu reușeam să accesez panoul de bord pentru că nu mai știam cum, în cele din urmă, am răzbit!!!
Nu, n-o să mai fac imprudența de a promite că voi scrie cu regularitate.
Am, totuși, datoria față de prietenii vechi si statornici (cred că e pleonasm, dar...) care s-au încăpățânat să caute postări noi și au găsit pe blog un strat gros de praf și plase de păianjen , să-mi cer scuze pentru îndeluuungata absență și să le mulțumesc. Sunteți unul dintre motivele pentru care am vrut să mă reîntorc.

Așadar... Ajun de Moș Nicolae. Amintirile copilăriei, daruri, emoție, așteptare, zâmbete. Da, mai cred în Moș Crăciun! De ce n-aș crede în Moș Nicolae? O să-mi fac ghetele. Cu cremă. Înțeleg că și până și doamna Udrea își cremuiește încălțările în așteptarea darurilor. O reuși să termine această îndeletnicire prozaică până mâine, în zori?

Cronica unei emisiuni anunțate

2011-02-09T20:38:00.001+02:00

Ieri, Crin Antonescu a avut județul Dâmbovița în program. La 15.00 trebuia să fie la o televiziune concurentă, în jurul orei 16.00, la o conferință de presă, la ora 17.00, trebuia să participe la ședința Delegației Permanente, iar la 18.00, la Columna, unde urma să-l intervievez vreo oră. Numai că președintele liberalilor a plecat târziu din București și a ajuns direct la conferința de presă. L-am întrebat pe președintele interimar dacă, în condițiile astea, emsiunea mea rămâne în schemă și m-a asigurat că da, chiar dacă invitatul va ajunge în studioul nostru la ora 19.00, nu la 18.00, cum fusesem anunțată inițial. Am acceptat întârzierea, deși nu eram noi de vină (cu atât mai puțin telespectatorii noștri) că domnul președinte nu a putut respecta programul. Pe intervalul orar alocat, inițial, nouă, Crin Antonescu a fost condus la televiziunea concurentă. Formatul a fost chiar interesant, invitați fiind același președinte interimar, la rându-i candidat pentru prima funcție în organizație, și, nu în ultimul rând, Crin Antonescu, președintele partidului. A, probabil că insistențele mele ca președintele PNL să intre, în emisiunea moderată de mine, SINGUR sau alături de TOȚI candidații pentru funcția de președinte, nu au cântărit prea mult în stabilirea televiziunii care să realizeze, prima, interviul. Din păcate, însă, domnul Crin Antonescu nu a mai ajuns deloc la Columna, trebuind să plece, de urgență, la București, asta după emisiunea înregistrată la postul concurent... Bine că am "apucat" să anunț toată ziua, pe postul nostru de teleiziune, o emisiune care nu s-a mai putut realiza, evident, din motive independente de voința noastră! Mii de mulțumiri organizatorilor acestei vizite!

Uninea Social-Liberală. Actul întâi

2011-02-07T13:30:00.002+02:00

Democrat-liberalii care bravează spunând că speră să se facă alianța între PSD și ACD, pentru a fi siguri că opoziția va pierde alegerile, pot să răsufle ușurați: Alianța, mai bine-zis Uniunea se făcu. Cu oarece strângere de inimă, ca la o nuntă aranjată în care mirii care se iau mai de gura părinților, mai de teama că vor îmbătrâni singuri, partenerii au semnat, s-au pupat și s-au pozat, oficializând un soi de relație cu tendințe de menage aux trois. Au apărut diferențele clare de abordare încă de la discuțiile purtate în cadrul organismelor statutare, care s-au desfășurat separat. În timp ce pesediștii dădeau, în discursuri, de toți pereții cu guvernarea pedelistă, liberalii erau calmi și socializau într-o atmosferă boemă, schimbând între ei impresii însoțite de un zâmbet discret și ușor arogant. Snobi și afectați, fumau și pozau în fața camerelor. Cei din sala de ședințe erau feriți de ochiul indiscret al presei și dezbăteau în spatele ușilor închise. Sau asta se putea crede că fac. Până și Orban, după ce s-a pronunțat încă o dată împotriva acestei construcții politice, s-a lăsat purtat de un ritm imaginar și a schițat o coregrafie îndrăzneață care, probabil, trebuia să-i dea pe spate pe jurnaliștii din zonă. Numai liberalii dâmbovițeni erau încordați. Aveau toate motivele să nu le priiască socializarea: sâmbătă, pe 12 februarie, e Conferința Județeană, eveniment cu miză pentru aspiranții la funcția de președinte, dar și pentru viitoarele mișcări politice din zonă.
A venit și momentul semnării protocolului. Camere de filmat, blitz-uri, fraze memorabile. Dincolo de primele rânduri, mai spre ieșire, primarul Constanței se poza de zor cu liberalii, intrând rapid în centrul atenției. CP Tăriceanu părea interesat de uniforma verde a edilului, dar și de "furnizorul" acesteia. Mazăre l-a lămurit rapid: "Ne dau de la partid!".
Durerile de cap și certurile "conjugale" abia acum încep, odată cu calculele care se vor face pentru stabilirea camdidaților. Dar să nu pierdem toată distracția încercând să anticipăm!

Solicitare

2011-01-24T17:14:00.000+02:00

Nenea Cronos, dă-mi și mie măcar o oră în plus pe zi, ca să am timp să scriu pe blog...! Nu de alta, dar se supără cititorii pe mine! A! De fapt aș vrea vreo două (ore) să ajung și la sală! Ce zici?

Teoria probabilităților

2011-01-20T15:01:00.003+02:00

Probabil, o să scriu ceva pe blog, diseară. Dacă n-o să am timp sau chef, probabil că n-o să scriu.

Cornățelu 8...

2010-12-30T20:38:00.000+02:00

... kilometri, după aparențe.
Dar, hai s-o iau cu începutul! Ieri, după ce am încercat să-mi împart cât mai bine timpul între știri și înregistrarea unei emisiuni, ediție specială, am constat fericită că aș putea ajunge la un concert de colinde, la Cornățelu - o comună dâmbovițeană, aflată la vreo 30 de kilometri de Târgoviște. De ce fericită? În primul rând, pentru că anul ăsta n-am reușit să ascult colinde și mi se părea o nesperată șansă de a mă bucura, chiar și după Crăciun, de căldura acestora. Apoi, cei pe care ar fi urmat să-i întâlnesc acolo ar fi făcut ca seara să fie, cu adevărat, liniștită și frumoasă.
Așadar, am terminat interviul cu prefectul județului și ne-am avântat, pe la ora 18.00, spre Cornățelu. Ne grăbeam pentru că începuse de ceva vreme concertul și vroiam să prindem măcar o oră de colinde. Eram cu ochii pe indicatoare, fiindcă nu știam exact drumul. La un moment dat, minune! Zărim, prin bezna destul de deasă, indicatorul căutat, pe care scria mare, alb pe albastru, "Cornățelu 8!". Săgeata acestuia ne direcționa către un drum de țară, pe care se vedeau urme proaspete de roți. Fără să stăm pe gânduri, am cotit-o în direcția arătată de acea minune a tehnicii rutiere. Dacă primii metri de drum nu ne-au lăsat să ghicim spre ce fundătură ne ducem, gropile, din ce în ce mai multe și mai adânci, aveau să ne strecoare în minte bănuiala că o să ni se înfunde, la propriu. Cu inima strânsă, am continuat, totuși, să mergem, străbătând, din ce în ce mai greu, porțiunile acoperite cu un mix de zăpadă, gheață și noroi, bazându-ne, însă, pe prețioasa informație scrisă pe, de-acum, celebrul indicator. Doar nu era pus degeaba! După vreun kilometru, tocmai când ne bătea un gând să ne întoarcem, fiind descurajați de pustietate, întuneric și de drumul care sigur putea fi parcurs, dar numai cu avionul, ne-am înțepenit în noroi. Cele câteva încercări de a ieși s-au soldat cu lopeți zdravene de amestec scârbos și lipicios de noroi și zăpadă, aruncate de roți pe parbrizul și capota mașinii. Cameramanul, care își asumase riscul de a mă însoți în necunoscut și pe post de șofer, a făcut din ochi o evaluare a situației: era nașpa! După ce mi-am amintit diferite înjurături, care mai de care mai elaborate, am coborât din mașină, cu un curaj vecin cu inconștiența, ignorând suveran sfatul colegului meu de a sta, naibii, potolită. Pojghița de gheață care mi-a dat, inițial, impresia de stabilitate și imboldul de a păși mai departe, m-a ținut fix două secunde. În noroi până la glezne și cu tonele de nervi stând să erupă, m-am întors, resemnată și docilă, în mașină. Aveam noroi și zăpadă în cizme, cât să-mi ajungă pentru toată iarna. Iar concluzia mea, la rece, nu era deloc departe de cea a colegului meu: pân-aci ne-a fost! Speriată de perspectiva petrecerii Revelionului într-un Logan Break rătăcit în câmp și înțepenit în noroi, am sunat un prieten. Cine ne-ar mai fi putut scoate la acea oră din... beleaua în care intrasem plini de avânt și îndemânare, dacă nu chiar prefectul? Operativ, acesta a trimis, o echipă venită dintr-o comună învecinată și care ne-a scos la liman cu ajutorul unui tractor. Ei, așa da! Civilizație, asfalt, ici-colo lumini! Puține, dar erau! Un domn polițist "întâmplat" prin zonă, a avut proasta inspirație să ne ia la mișto, informându-ne că trebuia să mai parcurgem vreo câțiva kilometri pe DN 71 până s-o cotim la stânga. Chestie care nu scria, însă, pe indicator. Așa cum nu scria nicăieri că drumul este impracticabil pe timp de iarnă. Bine, poți încerca să parcurgi, până la Cornățelu, cei 8 kilometri dacă ai tractor sau chef să-i deranjezi pe cei care au altceva mai bun de făcut, decât să te scoată din noroaie. Și, eventual, noaptea. Așa, să fie distracția completă și să mai socializăm! De unde deducem că indicatorul nu era pus acolo chiar degeaba...

A reușit!

2010-12-08T19:58:00.003+02:00

În sfârșit, apuc să scriu despre Marius. Era să spun "cazul Marius", dar nu e... cazul. Marius Duțulescu, un adolescent cu suflet frumos și cu un fel aparte de a fi, care cucerește de la prima vedere, nu a fost pentru noi un simplu subiect de presă, ci a devenit un prieten care trebuie ajutat. Și încă repede! În urmă cu vreo trei sau patru săptămâni am aflat despre el și despre lupta lui inegală cu timpul și boala. Mă gândeam ce aș simți sau ce aș face dacă, Doamne-ferește, unul dintre copiii mei sau altcineva din familie ar fi pus în această dramatică situație. La câteva zile după ce am aflat, absolut întâmplător, despre povestea asta, colegul meu, Victor Mihalache, mi-a povestit mai pe larg despre Marius, propunându-mi o campanie de strângere de fonduri care să-l ajute pe băiat să plece în Germania pentru a fi operat. Vorbeam despre 38.000 de euro, o sumă destul de mare pe "praful" ăsta şi care trebuia strânsă în cel mult 2-3 săptămâni. Dar vorbeam și despre un format de emisiune care punea la încercare potențialul tehnic și uman. Am acceptat și mi-am făcut un mic plan de bătaie în privința campaniei. Am mers direct la Florin Popescu, președintele Consiliului Județean. Nu-l mai abordasem până atunci și nu știam cum va reacționa, dar mizam pe... hm, nici nu știu pe ce. I-am propus să fie alături de noi în încercarea de a organiza un Teledon petru băiat. A prins repede ideea și mi-a confirmat, pe loc, participarea și implicarea în campanie. Și s-a implicat! Am mai dat câteva telefoane și am povestit altor persoane pe care le cunoșteam și despre Marius și au înțeles cât de important este să nu rămână indiferenți. Și n-au rămas. Emisiunea a fost realizată la câteva zile după ce i-am cunocut pe Marius și familia lui, bunica şi tatăl venind la redacţie pentru a-mi spune despre drama prin care trec. Ideea de solidaritate s-a lansat și a prins destul de repede și, ceea ce este cel mai important, oamenii au sunat să-l încurajeze pe Marius și să-l ajute să învingă timpul și boala. Să spun că Florin Popescu a avut o contribuție decisivă în reușita campaniei? Să spun că m-a impresionat reacția promptă a oamenilor care au sunat ori au venit la redacție, unii dintre ei donând, din suflet, sume destul de mari pentru veniturile lor? Să spun că o fetiță de câțiva anișori a venit la televiziune să-i ofere lui Marius alocația ei? Sau că mesajul care prindea atunci contur mi-a dat un strop de speranță și încredere că vom exersa mai des implicarea și că o vom transforma într-o stare de normalitate? Și să mai spun că toți colegii mei au uitat de oboseală și s-au mobilizat și au muncit poate mai frumos decât oricând? Cred că este inutil. Știu că toate astea s-au simțit și s-au văzut. Au fost oameni dornici să ajute, au fost gânduri frumoase, au fost emoții adevărate, au fost speranțe și certitudini, a fost o stare de omenie, de normalitate. După, au fost și câteva răutăți gratuite, dar zău că nu mai înseamnă nimic și nu mai contează, deși m-au amărât la vremea respectivă.

Am încercat să-mi explic de ce m-a prins atât de puternic povestea acestui copil și cred că am găsit câteva răspunsuri, dând filmul înapoi. Nu am reușit să mă detașez de drama lui Marius, deși știu că așa ar fi fost bine, din punct de vedere profesional. Dar dai naibii profesia și uiți de reguli când conștientizezi că este vorba de viață și de moarte! Mă mustram în gând atunci când le spuneam că o să fie bine, reproșându-mi că le dau speranțe. Nu aveam niciun drept, nu era normal, nu era... profesional. Privindu-l pe Marius, îi vedeam dorința de a trăi, îi percepeam trecerile bruște de la speranță, la teamă, zbucium pe care încerca din răsputeri să-l ascundă, astfel încât să nu-i sperie și mai mult pe ai lui. Vroia să ia toată povara pe umerii lui. Vedeam disperarea din ochii bunicii și ai tatălui, secătuiți de lacrimi, și iarăși mă puneam în pielea lor. Cum să trăiești cu gândul că băiatul tău stă cu sabia deasupra capului? Te sfârșești, câte puțin, în fiecare secundă! Cum să pui capul pe pernă și să te odihnești, ca mâine să o iei de la capăt și să bați pe la uși, ca să strângi bani și să-ți salvezi copilul? Cum să-ți tihnească masa și cum să te bucuri de lucrurile mărunte care, altădată, îți umpleau viața? Cum să nu te gândești în fiecare clipă că n-ai făcut destul și cum să nu te încerce spaima că nu vei putea mai mult? Cum să nu te învinovățești pentru toate? Trebuie să fie cumplit! Exagerez? Nu cred... A! Și a mai fost ceva: medicii germani garantau recuperarea lui Marius, în totalitate.

În sfârșit, astăzi, 8 decembrie, a venit vestea cea bună: Marius a intrat, de dimineață, în operație și, după vreo 8 ore de intervenție, medicii au ieşit din sala de operaţie şi au spus că este un succes. Așadar, băiatul este bine și se va întoarce sănătos acasă. Cred că asta este tot ce contează! Îmi doresc să poată, la rându-i, să-i ajute, după puteri, pe cei care vor avea nevoie de el. Iar eu îmi doresc să pot să o iau, eventual, de la capăt, cu o altă poveste. Îmi doresc să cred că voi reuși să mai trec o dată prin emoțiile și temerile (de amărăciuni ziceam că uit) care m-au încercat în ultimele trei săptămâni și să sper cu toată puterea că va fi bine. Deși...

„Viața are preț ! - teledonul prezentat de Columna TV cu scopul strângerii de fonduri necesare operației pe care o va suferi Marius în Germania

2010-12-04T16:57:00.002+02:00

Scapa cine poate!

2010-11-14T13:08:00.001+02:00

Nu! Cum ați putut crede că am uitat de blog și de voi?! Veți putea, probabil, înțelege, mai ales că vă ajută și experiența proprie, că apar nesfârșite perioade în care poți suspecta că tot geniul conspirativ al sorții lucrează împotrivă-ți, mai ales când e vorba să te mai întâlnești cu prietenii de suflet de pe blog. Uite-așa devii paranoic! Întâmplarea face ca ultimele săptămâni în care nu ne-am mai văzut p-aici să fi fost prinsă într-o grămadă de chestii pe care aș vrea să le numesc pretențios, dar nu exagerat, proiecte. Ce am făcut de la data ultimei postări? Cam câte ore aveți la dispoziție să citiți? Bănuind că nu multe și că, sigur, aveți altceva mai bun de făcut, o să încerc să mă rezum la o enumerare, rugându-vă să-mi acceptați expunerea laconică: o fugă la Bruxelles, o încercare temerară de a participa la recenta moțiune de cenzură (mi-a luat vreo 4 ore să-i conving pe vajnicii jandarmi de la Palatul Parlamentului că am acreditare și că nu am venit să răstorn eu guvernul, să iau miniștrii ostatici și nici să dărâm clădirea), multe filmări, știri, emisiuni, precum și o serie de activități "extracurriculare"... Și o apăsătoare senzație de zădărnicie, care-mi lasă un gust coclit și insistent de neputință. Aș putea comenta la nesfârșit deciziile și declarațiile genialilor noștri politicieni, care ne umplu zilele și ecranele de... și de asta, dar și de un potop de fraze aberante. Aș putea face pronosticuri și-apoi să mă laud că am avut dreptate și că am o intuiție infailibilă! Sau, dimpotrivă, să zic: ia uite, măi, asta n-am crezut c-ar putea să facă! Aș putea să mă întreb, dureros de inutil: ce mai putem face ca să găsim, fie și-ntr-un târziu, ieșirea?, conștientă că niciuna dintre posibilele căi nu vor fi niciodată încercate de bravii noștri conducători. Aș putea încerca să sper că ziua de mâine nu va mai însemna un șir nesfârșit de iluzii sfărâmate și aș putea concepe planuri temeinice de viitor. Dar vine, implacabil, întrebarea: La ce bun? În plus, ne amintim că orice tentativă de speranță a fost aspru pedepsită! De ce mă frământă mai mult decât oricând ce se întâmplă în jurul nostru? Simplu: pentru că încep să cred am primit, încă de la naștere, "condamnarea" pe viață de a trăi aici. Și mai cred că nici măcar buna purtare nu mă va ajuta să scap de "pedeapsă". De ce un ton atât de subru și înnegurat? Simplu: pentru că asta este, cel puțin acum, percepția mea asupra unei lumi guvernate de o singură lege: scapă cine poate!

Congresul preşedinţilor

2010-10-18T23:18:00.000+03:00

Deşi ştiam că poate fi o misiune dificilă, cu şanse extrem de mari de a deveni imposibilă, la Congresul PSD am ţinut morţiş să-mi găsesc un loc în - brusc - neîncăpătorea Sală a Palatului, pentru a putea asculta în linişte discursurile. S-a întâmplat şi minunea asta, cu ajutorul lui Cazimir Ionescu. Aşa am aflat de ce îl simpatizam de multă vreme... Şi vroiam să ascult în tihnă pentru că, dincolo de măsurile organizatorice, de modurile găsite de partid de a-şi alege preşedintele, de a-şi desemna candidatul pentru funcţia supremă în stat sau de a-şi categorisi membrii, Congresul PSD mai avea un scop: un antrenament pe teren propriu pentru meciul decisiv al moţiunii de cenzură. "Antrenorii" şi "managerul" echipei au încercat să-şi facă treaba. Şi "doctorul" a venit pregătit pentru o intervenţie promptă, în caz de urgenţă. Iar "tribunele", sătule de atâtea "faulturi" în careu, au dat semnalul că vor să încurajeze "lotul" parlamentarilor opoziţiei, pe tot timpul meciului. (Ce m-o fi pucat cu comparaţiile astea, că nu mă mai uit demult la fotbal?) Şi mai vroiam să aud variante de guvern şi de prim-ministru, pentru că nu reuşesc să scap de întrebarea obsesivă: ce puneţi în loc, dacă daţi jos guvernul? Şi mai vine una, aproape instantaneu: de ce sunteţi siguri că Băsescu a obosit sau s-a plictisit să se mai distreze cu voi şi nu o să-l pună din nou prim-ministru pe Boc? Sau pe Croitoru? Sau pe Negoiţă?
Măsuri economice, s-au găsit, pare-se. Vreo sută în cap... Nu ştiu de ce nu 98 sau 103. Şi, bineînţeles, s-ar găsi variante şi formule de Cabinet. Aici nici nu pare foarte greu să vii cu propuneri mai bune, dacă ne uităm acum la membrii Guvernului Boc. Dar nimeni nu poate da asigurări că preşedintelui i-ar fi dispărut apetitul pentru senzaţiile tari...

Mi-a plăcut, însă, ceva. O dată, că nu am mai văzut multe pliante aruncate pe jos şi călcate, discret, în picioare, nici doamne social-democrate înveşmântate în paiete. Apoi, că nu au mai fost înţepături şi ironii fine la adresa colegilor. Cei trei preşedinţi, reprezentanţi ai tot atâtor generaţii din partid, par să fi învăţat să transmită un mesaj comun, măcar în linii mari, păstrându-şi, evident, tonul care i-a consacrat. Chiar mă întrebam: cum ar suna un discurs care să îmbine experienţa şi analiza politică, uneori prea meticuloasă, a lui Iliescu, ironia fină a lui Năstase şi dezinvoltura lui Ponta?

În tot acest timp, simţind, probabil, că astrele nu s-au aliniat corespunzător şi horoscopul nu-i e tocmai favorabil, Mircea Geoană a preferat să stea la poze, în fundul sălii, încercând să-l suplinească pe Mazare, acesta din urmă prins, probabil, cu organizarea sezonului estival din Brazilia.

Speranțe de viață... și de moarte

2010-10-07T15:25:00.005+03:00

La conferința de presă a PDL Dâmbovița de astazi, am înțeles un mare adevăr: dacă nu voi apuca vârsta de pensionare, e numai din vina mea. Și asta pentru că nu am vrut sau nu am știut (fapta e la fel de gravă) să-mi asigur un mod de viață liniștit, care să-mi garanteze că trec de 60 de ani.
Așadar, stimate preten,
Te-ai stresat ca un fraier multe zeci de ani, muncind și câte 14 ore pe zi? Nu ai avut un trai liniștit și îndestulător? Ai mâncat pe apucate ce ai avut și ai înghițit cu noduri, gândindu-te că trebuie să-ți termini treaba? Ai avut nopți albite de griji pentru ziua de mâine? Te anunț că ai ghinion! S-ar putea să mori de tânăr. Deci, s-ar putea să nu mai apuci pensia și asta numai din vina ta, cetățean nenorocit, care nu vrei nici de-al dracu" să trăiești bine și nici să contribui la creșterea speranței de viață!

...Să spun că a fost o mostră gratuită de cinism? Cred că ar fi prea puțin...

Performanţă

2010-10-06T19:30:00.001+03:00

Era cât pe ce să fac zacusca de ghebe cu un deget. Cu un deget pe post de ingredient... Am reuşit, din exces de zel, să mi-l prind în maşina de tocat, încercând să conving legumele să intre mai cu spor la tăiat, şi l-am strâns cu simţ de răspundere. M-am oprit înainte de a mi-l face franjuri şi mi-a luat ceva vreme să mă decid dacă să iau sau nu o pauză scurtă de leşin. Am decis să nu, deşi tentaţia a fost mare. Dar, rezultatul final contează, deşi unii mai spun că şi intenţia: mi-a ieşit o super-zacuscă! Sâmbătă trebuie să repet figura cu vinetele... Noroc că mai am nişte degete...

Degustări

2010-09-30T18:55:00.002+03:00

Azi, după-amiază, am fost la o degustare de vinuri, organizată într-un magazin din Târgoviște, unde se vând astfel de licori nobile. O strategie interesantă de marketing pentru promovarea magazinului, dar și o ocazie pentru ca, cei care știu să aprecieze acest pretențios produs, să împărtășească impresii și să se așeze la povești. Amfitrion a fost chiar proprietarul unei crame de la Azuga. Este incredibil cât de multe drumuri, dar și câte povești interesante duc la vinurile care leagă prietenii și dezleagă amintiri... Pentru că nu am mâncat nimic toată ziua, din cauza programului foarte plin, nu m-am riscat să verific dacă ceea ce povestea, cu multă convingere și însuflețire, specialistul în vinuri, despre buchet, consistență și aromă, era întrutotul adevărat. Am preferat să îl cred pe cuvânt! M-am mai riscat eu, acum vreo două săptămâni, la Răvășitul oilor, cu o jumătate de pahar de bere și n-a fost tocmai bine. Dar sper să am timp să verific, acasă, în liniște, poate chiar diseară, un Chardonnay din 2009. Cheful, zice-se, vine pe parcurs...

Dureri

2010-09-21T22:26:00.004+03:00

Cred că, în curând, o să rămân înţepenită. Mă enervează rău durerile de mijloc şi amorţeala pe care o simt în piciorul stâng. Pe Andrei îl supără, de ceva vreme, o durere de cot. Simptomele sunt clare: pe mine mă doare spatele, pe Andrei îl doare cotul... Se riscă cineva la un diagnostic?

Amestecate

2010-09-19T00:05:00.002+03:00

Da, ştiu, am lipsit nepermis de mult, mai ales că eraţi nerăbdători să comentaţi postările şi nu aveaţi niciun subiect nou. (Sau mă înşel?) Şi v-a fost şi dor de mine! (De data asta, nu mai întreb, că ştiu răspunsul!). Hm! Mă simt ca atunci când mă întâlnesc cu un prieten vechi, cu care n-am mai vorbit de multă vreme, şi nu ştiu cu ce să încep... Aşadar, ce mai faceţi? ... Eu?... S-au întâmplat multe între timp, dar puţine ar merita amintite aici. Vă interesează o nouă inaugurare la Centrul de cercetare al Grupului Renault de la Titu? Mă gândeam eu că nu! Conferinţele de presă de pe la partide? Cine ar mai putea fi interesat de astea, în afară de cei cu vădite porniri sadice? În ciuda faptului că au fost multe acţiuni (unele aşa-zise evenimente de presă) la care a trebuit să particip, n-am prea reuşit să mă concentrez pe ele. Aşa se face că am traversat, cred, una dintre cele mai apăsătoare perioade din viaţă. Veşti rele, tensiuni, vorbe tăioase care, chiar dacă nu m-au vizat în mod direct, m-au afectat. Poate mai mult decât era cazul... Astfel de furtuni se tot întâmplă, dar, de fiecare dată, constatăm că ne-a prins nepregătiţi .
Am înţeles, însă, ceva. (Nu vă bucuraţi, îmi trece repede!) O dată, că relaţiile inter-umane sunt mult mai fragile decât s-ar putea crede, şi că se pot sfărâma, iremediabil, la primul val. Da, contează terenul pe care s-au clădit, precum şi materialul edificiului. (Asta ca să rămânem în zona metaforelor) Apoi, că se găsesc mulţi binevoitori pe fază, care aşteaptă calm momentul prielnic şi mai trag şi ei un picior construcţiei respective, în caz că nu a fost luată de ape, din prima. Şi-apoi, la fel de calm, dau vina pe val. Asta, în cazul în care simt nevoia să-şi explice gestul şi nu sunt prea ocupaţi să savureze dezastrul. Altfel, nişte simpatici... Vi se întâmplă, mai mult ca sigur, să vă loviţi de ei la tot pasul, cunoaşteţi modelul, aşa că nu e cazul să insistăm pe asta.

Şi, totuşi, am avut parte şi de un moment de evadare: un mini-recital susţinut de corala Appassionato din Târgovişte. O formulă artistică în care s-au combinat, în mod ingenios, talentul, sensibilitatea, forţa interpretării şi dorinţa de a atransmite mesajul prin muzică. Sper să mă învrednicesc să pun fragmentul respectiv pe blog şi sunt convinsă că o să-mi daţi dreptate.

Şi-acum, la somn! Am avut o zi pe care mi-am petrecut-o mai mult zăcând. M-am aventurat în nişte combinaţii culinare riscante, ca o bombă cu efect întârziat. Iar mâine, de fapt, azi, ar trebui să merg (din nou) la Răvăşitul oilor, o sărbătoare pastorală care are loc la Runcu, în nordul judeţului. O tradiţie din care sper să nu rămână, peste ani, numai răvăşitul...

Fără titlu...

2010-09-07T17:50:00.000+03:00

După o săptămâna full de evenimente (mamă, ce noroc am de un program plin!) am șters-o la mare. Nu singură: cu Irina și niște prieteni. Radu a refuzat oferta, profitând de o zi de liniște în care să facă ce-i trece prin cap, fără să-l streseze soră-sa. Bine, sejurul, dacă pot să-l numesc așa, a fost extrem de scurt. Sâmbătă noaptea am plecat spre Mamaia, noaptea de duminică găsindu-ne tot pe drum, dar, de data asta, cel de întoarcere spre Târgoviște. În ciuda orelor petrecute în mașină, am reușit să ne relaxăm câteva ore. Cu ceva eforturi de a ignora peisajul ușor dezolant al sfârșitului de sezon. O incursiune făcută prin magazine mi-a sporit confuzia: mărfuri puse de-a valma pe rafturi, rămășișe de costume de baie, combinate cu bluze de toamnă, vânzătoare plictisite și blazate, turiști rătăciți care încercau să se bucure de ultimele raze de soare și de ultimele momente ale verii care se transformă încet și sigur într-o amintire...

Da, oricât aș vrea să mă păcălesc, nu-mi stă gândul la povestirile despre mare, cumpărături și voiaje. Ultimele evenimente m-au bulversat. Poate o să am puterea vreodată să vorbesc despre asta. Sau, poate, nu... Până-mi adun gândurile făcute țăndări, probabil că va mai trece o vreme. Sigur, aș putea avea alternativa nepăsării, dar, probabil dintr-o eroare genetică, nu sunt programată să funcționez așa și nici nu mi-am propus să învăț la bătrânețe să mă doară-n cot... Știu că nu înțelegeți nimic (sau aproape nimic) din ce spun. Nu cer decât puțină îngăduință și timp ca să-mi treacă. Și-atât.

Ne "citim"" curând...

Utilitate

2010-08-31T00:58:00.005+03:00

Mă chinuie o insomnie şi mă mustră conştiinţa că am cam lăsat să se pună praful pe blog... Aşa că am să execut o postare. (Povestea cu executatul mi se trage de le un distins domn de la ISU, care îi raporta zelos prefectului că a demarat o acţiune de informare asupra pericolelor de incendiu în zonele în care "se executau grătare". Normal că am rămas cu traume! Dar nu despre asta vreau să vă povestesc, deşi cred că şedinţa respectivă ar merita efortul.) Astăzi, ba nu, ieri deja, am fost la Primăria Moreni să participăm la o conferinţă de presă. Se lansa un proiet cu finanţare europeană, iar primarul era mândru că nu e singura izbândă de acest gen şi că echipa de la primărie munceşte pe brânci să aducă bani europeni. Foarte tare! Numai că al meu coleg are ghinionul să fie chinuit de nişte frământări interioare care îi cereau imperios o deplasare către o destinaţie uşor de bănuit. Se duce omul şi, prevăzător din fire, îşi ia şerveţele. S-a gândit că pe austeritatea asta s-au redus...consumabilele. Avea să constate plin de încântare că hârtia igienică era. Lipsea un element nesemnificativ: apa (robinetul fiind în câteva zone ale municicipiului mai mult obiect de decor)! Aşa că s-a văzut în situaţia interesantă de a o căra cu găleata prin primărie. Bun şi-aşa! Bine c-a găit în timp util resursa. Îmi iau inima în dinţi şi vizitez şi eu locul cu pricina. Când tomai credeam că nimic nu mă mai poate surprinde, aveam să fiu contrazisă în mod brutal: nu curgea apa, dar aveau uscător de mâini! Nu vreau să-mi imaginez la ce îl folosesc. Deşi cred că, în situaţia dată, mult mai utilă ar fi fost montarea unui aparat de aer condiţionat... Mă tot frământă o întrebare, de fapt, două. Prima, uşor retorică: de ce naiba avem o dorinţă nestăpânită de a ne aşeza pe creştetul pleşuv o frumuseţe de tichie de mărgăritar? A doua întrebare: dacă ne străduim să atragem fonduri europene, de ce nu încercăm să ne direcţionăm eforturile către infrastructură şi utilităţi de strictă necesitate, cum ar fi apa, de exemplu?

Cum remaniem guvernul fără să schimbăm miniştrii...

2010-08-27T21:02:00.002+03:00

Domnul Boc s-a trezit vorbind mai zilele trecute despre remaniere. Mulţi lideri PD-L s-au trezit, la rându-le, cu cartoful fierbinte în mână şi nu prea ştiu ce să facă cu el şi cum să pretindă că e, de fapt, trufanda. Cine pleacă din guvern şi cine va veni în locul remaniaţilor? - îi întrebăm noi pe reprezentanţii PD-L. Mister! Uite, n-o să vă spunem nimic! Să vedem, muriţi de curiozitate?- par ei să răspundă, îmbrăcând însă fraza în declaraţii menite să te arunce în ceaţă.
Dar ia să ne gândim un pic!
- Doamna Udrea. Vai, cum mi-o fi trecut prin cap ideea că ar putea fi remaniată tocmai doamna Udrea? Tocmai acum, când are atâta treabă cu promovarea frunzei?
- Berceanu. Nu, pentru că are de construit cei trei centimetri de autostradă, stabiliţi pentru anul ăsta!
- Videanu. Se poate gândi cineva să-l lase pe drumuri când are cel puţin o casă grea de întreţinut? Cred că nu.
- Funeriu. El sigur va avea de lucru cu un nou pixel albastru, mai ales după discuţia deschisă şi bărbătească dintre preşedintele Băsescu şi avocatul Chitic. Ruşine, Dinu Patriciu!
- Şeitan şi Vlădescu. Ei, spuneţi şi dumneavoastră, cum să remaniezi un asemenea tandem de forţă şi să renunţi la un şir de declaraţii care se completează atât de bine? Se înţeleg din priviri! Şi-apoi, nu le dau ei de lucru românilor trimiţându-i pe la ghişee? Nu le dau ei teme zilnice, pe care aceiaşi români trebuie să le rezolve în doi timpi şi trei mişcări dacă nu vor să moară de foame?
Anonimul de la agricultură. Nu-mi aduc aminte cum îl cheamă. Dumitru, parcă. Nici nu merită efortul să aflu. Da, ăsta ar putea să plece! Oricum, agricultura are o legătură cu Dezvoltarea şi îi putem găsi puncte comune cu Turismul. Frunza, de exemplu. Aşa că le-ar putea comasa şi încredinţa doamnei Udrea. Aşa ar putea încerca distinsa doamnă mersul cu tractorul, călăritul şi plimbarea cu bicicleta fiind depăşite. Aici adrenalină!
- Cine-ar mai fi? Gabriel Sandu. A strălucit prin absenţă. Ar putea fi înlocuit. Deşi...
- Preda. Nu poate să plece fiindcă întruchipează oportunistul politic perfect.
- Oprea. Hm, tocmai acum, când şi-a înjghebat omul o grupare cu ifose de partid şi cu principii incerte şi mai asigură şi voturi în Parlament? Sinucidere curată!
- Baconschi. Cum? Tocmai acum, când ne ameninţă ruşii? Păi nu-i păcat să pierdem toată distracţia?
- Czeke Attila. Nu! categoric, nu! Are un randament băiatul ăsta când vine vorba de reducerea numărului populaţiei pe cale naturală, încât e păcat să-l oprim!
- Madam Plăcintă. Nu se face să atingi o femeie nici cu o floare. Nici cu-n fir de trandafir! Are familie, un băiat care promite...
- Boc, întrebându-se retoric:" Unde puii mei sunt miniştrii?". Nu, exagerăm! Şi ce haz ar mai avea toată povestea fără dl. Boc? Oricum, am convenit că este remaniere, deci fotoliul său nu intră în discuţie. Aşa că domnia sa va veni în faţa naţiunii extaziate cu un cabinet nou-nouţ, iar noi vom avea ocazia de a trăi o puternică senzaţie de deja vu, pe lângă multe alte senzaţii imposibil de redat aici.
Hai c-am făcut şi remanierea! Să mai poftească să pretindă diferiţi cârcotaşi că nu s-a schimbat nimic!
Bine, asta dacă-şi mai aduce aminte cineva că a promis o remaniere.

Revin!

2010-08-26T12:11:00.000+03:00

Am avut o perioadă foarte plină şi solicitantă. Ăsta e motivul pentru care nu am reuşit să scriu nimic în ultimele zile. Dar o să mă mobilizez mai târziu, după ce termin ştirile. Evident, dacă nu mă termină ele pe mine (de nervi).

Culmea mişcării

2010-08-17T16:45:00.000+03:00

Toropită de zecile de grade îngrămădite în termometru, m-am gândit la un refugiu. Şi cum muntele e cam departe, am crezut că o plimbare prin parcul Chindia îmi va putea satisface nevoia de linişte şi de un pic de răcoare. Ţi-ai găsit!

După ce eu şi ai mei copii am trecut vitejeşte prin cetele de câini postate strategic din loc în loc, am ajuns în parc. Nu era mai răcoare, în schimb... era întuneric-beznă, singurul rând de becuri aprinse nefăcând faţă situaţiei. Bun şi-aşa, ne-am gândit. Poate, cu ocazia asta, vedem ploaia de stele (era în perioada Perseidelor). Şi dăm să ajungem la o bancă. Curajoasă intenţie. Pe alei defilau, netulburate de nimeni, maşini ieşite la promenadă, pe sistemul nou, dar, probabil, de succes: Hai, pisi, ca să te fac un parc! Mă gândeam că poate am lipsit eu mult din oraş, motiv pentru care nu mai sunt la curent cu evenimentele. S-or fi organizat curse de maşini în Chindia, aşa, pe întuneric, iar eu nu ştiu. M-am uitat după un gardian, dar nu i se zărea nici urma. Nu că mi-aş fi făcut iluzii că ar putea stopa cineva avântul tinerilor care s-au gândit că nu strică puţină mişcare în parc. Desigur, la volanul automobilului din dotare. Păcat că târgoviştenii care le ieşeau în cale pe aleie pline la acea oră le cam stricau plimbarea...
Am reuşit să plecăm acasă nevătămaţi, înainte să ne lovească vreo maşină în timp ce stăteam pe o bancă să ne uităm la stele.

Ciudat...

2010-08-09T21:29:00.003+03:00

Azi-noapte, m-am visat la bunicii mei, în grădină. Sub vişin, am găsit o pisicuţă minusculă, albă, cu mici pete roşcate în jurul ochişorilor jucăuşi! Era atât de mică, încât i-am făcut culcuş într-o cutiuţă de cremă.

De dimineaţă, în timp ce mă pregăteam să plec la serviciu, am auzit cum mierloia, de ţi se rupea sufletul, o pisică rătăcită pe scara blocului, speriată, probabil, de întuneric. Am rugat-o pe fetiţa mea, mare iubitoare de animale, în general, de pisici, în mod special, să meargă să o caute. I-am spus că mai mult ca sigur e un pui de mâţă, pentru că avea glasul destul de subţirel. N-a trebuit să-i spun de două ori, că a şi plecat în căutarea ei!
Am fost şocată când am văzut-o pe Irina că vine după câteva minute cu pisicuţa în braţe: era fix pisica albă cu pete roşcate din visul meu, doar că era ceva mai mare...!

Teoria beţişorului de curaţat în urechi

2010-08-05T19:22:00.002+03:00

Am renunţat demult să ţin minte sau să înţeleg ce spune Traian Băsescu. Pentru că ştiu că, oricum, deducţiile mele făcute pe baza afirmaţiilor sale vor fi date peste cap în mod brutal cel târziu a doua zi de declaraţii întoarse la 180 de grade, autor al acestora fiind acelaşi preşedinte sau vreun guraliv exponent al guvernării, rătăcit prin vreun studio. Aşadar nu-mi bat capul. Salariile bugetarilor vor creşte sau vor rămâne la fel, pensiile ar fi trebuit să crească dacă nu ar fi fost necesar să scadă, economia îşi va reveni dacă nu se va prăbuşi de tot, cum şi dl Şeitan va rămâne ministru dacă nu va pleca. E atât de limpede!
Altceva mi-a atras atenţia din ultima ieşire la rampă: epopeea beţişorului. Vulnerabilitatea statului (a se citi presa) a împărţit deja beţişorul în patru şi tot nu i-a dat c-ar exista pe piaţă măcar unul cu vată la un singur capăt. Mie mi-a plăcut povestea. Sincer!
Frate, omul ăsta înoată de dimineaţă, nu se drege, ca alţii, cu vreun şpriţ. Înoată, deci are un program riguros şi sănătos. Vasăzică, este un om ordonat şi antrenat pe deasupra.
Pe urmă vorbeşte la telefon cu... un ministru. Deşi nu-l ştim cine e şi am putea bănui că nu era doamna Udrea în cauză, fiindcă domnia sa are treabă cu brand-ul (sau este?) putem să înţelegem de aici că preşedintele este mereu în contact cu problemele ţării. Uită de înot, uită de tot şi se ocupă de priorităţile naţiei, de criză, de PIB, de deficit...
Apoi, mai înţelegem că este şi el om, mai greşeşte şi bagă beţişorul invers. Mă rog, nici eu n-am văzut (încă) beţişoare cu vată la un singur cap, dar să zicem că dumnealui deja s-a aprovizionat cu beţişoare de criză, în variantă restructurată, şi că episodul s-a petrecut exact aşa cum ni l-a relatat, cu multă îngăduinţă şi umor, preşeditele. A greşit şi el o dată şi gata! Au şi sărit pe el!
Am mai înţeles ceva: preşedintele se şterge singur cu beţişorul în urechi. De aici rezultă că nu-l ajută Boc, aşa cum ar putea insinua tot felul de oameni răi. Că dacă l-ar fi ajutat premierul, sigur pe el cum îl ştim, nu ar fi greşit capătul ci, mai mult ca sigur, locul pe care trebuia să-l cureţe cu beţişorul... Sigur ar fi nimerit în ochi!

Ia şi de la Boc!

2010-07-30T12:37:00.002+03:00

Zilele trecute, Boc a venit la Târgovişte ca să asiste la semnarea unui proiect, rezervându-şi dreptul de a nu participa la strângerea de mâini, ca pe urmă să-i poată mustra, la un caz, cu voie de la Zeus, desigur, pe cei care nu se grăbesc cu implementarea. La finalul întâlnirii, câteva minute alocate întrebărilor presei. Prea puţin pentru cât am fi avut de întrebat. Dar cui să te plângi şi cu ce rost?
Am avut însă şi prilejul de a-mi lua o piatră de pe inimă. L-am întrebat când ieşim din recesiune. După câteva secunde în care părea că se gândeşte, şi după un oftat adânc, după care ai fi crezut că îi pasă, a răspuns sec: în 2011.
Aşadar, fiţi liniştiţi. Nu ne mai prinde 2012. În recesiune vreau să spun. În 2011, într-o joi, pe la 11 şi un sfert, ieşim din recesiune. Nu ştim dacă în primul sau în ultimul trimestru al anului. În amănunte legate de prima sau ultima parte a unui interval de timp, nu putem intra, căci aici specialist e Băsescu şi nu se face să-l deranjăm pentru atâta lucru. Poate are treabă cu frunza doamnei Udrea.

Sunteţi invitaţi la eveniment. Dar, mai bine, nu...

2010-07-23T17:49:00.000+03:00

...Cam astfel s-ar putea rezuma principiul pe care se bazează comunicarea administraţie locală - presă, în viziunea mai-marilor (în funcţie, evident) din Primăria Titu. La începutul acestei săptămâni, am primit din partea instituţiei amintite o Invitaţie prin care eram chemaţi să participăm la recepţia unei investiţii cu nume stufos şi al dracului de greu de reţinut dacă nu ai porniri uşor sadice pe propriii neuroni: "Reabilitarea alimentării cu apă din captarea Branişte, reabilitare reţea de distribuţie şi extinderea ei în oraşul Titu - cartier Titu Târg". devenea tentant ultimul paragraf în care se spunea că printre invitaţi se vor afla "conducători ai administraţiei publice centrale şi locale". Mărturisesc, eram curioasă să văd ce conducători vin, mai ales că pe surse deja se vehicula numele Elenei Udrea, mult iubita şi stimata conducătoare a Ministerului Dezvoltării.
Bucuria că o vom revedea avea să ne fie retezată brutal de o Adresă a aceleiaşi primării, adresă prin care ni se scrie cu caracter bolduit şi subliniat că invitaţia nu mai este valabilă. E şi o zicere colorată în sensul ăsta, dar prefer să renunţ la a o cita...
Am crezut în primă instanţă (de ce naiba nu mă învăţ odată minte?) că evenimentul a fost reprogramat. Aveam să aflu, însă, chiar dintr-un comunicat, că panglica a fost tăiată, dar nu în prezenţa ministrei, aşa cum se zvonea, ci a şefei, pardon, a conducătoarei Companiei Naţionale de Investiţii, binecunoscuta, deja, Ana Maria Topoliceanu.
Încep să cred că răzgândeala de la o oră la alta a celor de la PDL, care apare în orice domeniu, tinde să devină unica metodă de lucru pe care o stăpânesc şi tind să o ridice la rang de artă.Văzând atâta consecvenţă şi dorinţă de perfecţionare, aproape că nici nu mai poţi să te superi pe ei...

Gata cu concediul!

2010-07-21T16:01:00.000+03:00

M-am întors din concediu la începutul săptămânii şi tot nu m-am reacomodat şi nici nu m-am obişnuit cu ideea că mă aşteaptă o nouă şi lungă perioadă de muncă. Am toate motivele să cred asta. În fine... Cum a fost concediul? Aţi ghicit: scurt! În primele trei zile de sejur la mare am dormit din greu, spre disperarea copiilor care vroiau să mergem la plajă, la plimbare şi, evident, la cumpărături. Dar cum şi vremea a fost de criză, soarele scurtându-şi programul cu 25%, şi cum nici bugetul de cheltuieli nu a fost prea permisiv, am ales varianta odihnei, îndurând cu stoicism protestele şi bombănelile venite de la juniori. Am compensat în cea de-a două parte a perioadei, când şi soarele a înţeles că trebuie să-ţi facă treaba, iar cheful de plimbare a apărut odată cu recuperarea orelor de somn pierdute în ultima vreme.
În rest, litoralul românesc este aşa cum îl ştiţi. Nu ştiu de ce mă aşteptam la minuni. Acelaşi vacarm de neînţeles, aceleaşi oferte pe care trebuie să le studiezi de două-trei ori pentru a te hotărî să cumperi ceva, aceleaşi preţuri prohibitive (nimic sub 2 lei), aceeaşi dezordine, aceleaşi trotuare sparte şi bălării în loc de verdeaţă, aceleaşi tarabe inestetice pe marginea drumului. Important e să reuşeşti să faci abstracţie de ce e mai puţin plăcut, să te odihneşti şi să te bucuri de răcoarea brizei sau de o rază de soare reflectată în mare la orele dimineţii. Recunosc că ultima parte nu mi-a ieşit. Îmi propun de mult să prind un răsărit de soare, dar întotdeauna e prea... de dimineaţă!

Cu o seară înainte de a mă întoarce la serviciu mă simţeam odihnită, relaxată şi cu chef de muncă. Peste nici 24 de ore îmi trecuse, de nu se mai cunoşteau nici urmele...

În sfârşit, concediu!

2010-07-02T17:31:00.000+03:00

Începând de luni, intru în concediu pentru două săptămâni! Mi-am propus să ajung pe la mare câteva zile. Aş vrea să cred că nu mi-am făcut iluzii aproape un an, plănuind plecarea asta pe litoral şi să apară vreun motiv care să-mi dea planurile peste cap!
Cu-adevărat mi-e dor de mare! Mi-e dor de valuri, de mirosul sălciu de scoici şi alge, de agitaţia pestriţă de pe plajă, de porumbul fiert care-ţi pune stomacul la grea încercare, de nisipul care intră peste tot (la bagaje mă refer), de momentele de relaxare vecine cu o moleşeală plăcută din care te trezeşti un pic mai refăcut. Nu-mi doresc decât ca singurele griji să fie, preţ de numai câteva zile, doar temperatura apei de mare, un loc pentru întins prosopul (rogojinile, salteaua, corturile şi umbrela) şi calitatea fotografiilor pe care vreau să le fac.
E-adevărat, o să-mi fie dor de voi şi de blog. Promit să vin cu impresii proaspete, însoţite de imagini, astfel încât să compensez absenţa de câteva zile bune de pe terenul virtual al comunicării (absenţă care, şi-aşa, nu se simte cine ştie ce...)!
Zile frumoase şi însorite tuturor!

Sfaturi practice

2010-07-01T18:40:00.000+03:00

Mai zilele trecute, mi-am făcut curaj şi m-am apucat de spălat rufe. Terminând, în cele din urmă, operaţiunea care cere răbdare şi talent, mi-am luat avânt spre pod, unde urma să le pun la uscat. În timp ce le întindeam pe culme, am auzit un zgomot aproape imperceptibil pe sală şi am văzut că se aprinde becul care funcţionează pe senzori. Şi-a stat, aşa, aprins, minute bune, ceea ce nu se prea întâmplă dacă nu e nimeni să se mişte prin zonă. Terminându-mi treaba, am coborât din pod. M-am uitam intrigată pe coridor, în căutarea vietăţii care ţine senzorul de mişcare activ. Şi-o văd! Era un ditamai şobolanul care nu părea deloc intimidat sau deranjat de prezenţa mea. Inutil să spun că, în prima clipă, am măsurat din ochi distanţa până la cel mai apropiat perete, ca să mă caţăr pe el! Mi-am învins cu greu teama şi scârba şi am ajuns în casă, unde m-am şi baricadat, încercând, în acelaşi timp, să preîntâmpin un atac de panică.
În ziua respectivă, orătăniile au tot mişunat prin bloc, urcând în pas voios până la ultimul etaj, în căutare disperată de mâncare, proviziile lor epuizându-se odată cu renunţarea la celebrele tobogane de gunoi. Şi nici nu mă mir de numărul şi vitalitatea lighioanelor în cauză, acţiunile de deratizare nefiind, bag de seamă,pe lista de priorităţi a administraţiei locale. Şocată de episod şi de povestirile relatate de vecini, care aveau în rol principal aceleaşi scârboase animale, mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat pe însuşi directorul Direcţiei de salubritate. Omul nu mi-a răspuns la telefon, aruncându-mă în braţele unei crunte disperări, dar şi în situaţia de a sta baricadată în casă zile bune. Minune, însă! După câteva minute, m-a sunat el! Nu ştia cine îl sunase şi de ce. Am profitat de deruta lui, m-am prezentat şi i-am povestit repede situaţia. Cred că l-am impresionat prin teama care se simţea în voce. Nici n-am îndrăznit să-l rog să trimită pe cineva, ci doar să-mi recomande o otravă şi să-mi spună ce trebuie să fac. Directorul m-a asigurat, însă, că trimite el o echipă peste vreo trei zile, să se ocupe de caz, dar m-a rugat să-l mai sun, să-i aduc aminte. Am numărat conştiincioasă zilele şi orele, nedorind să-l deranjez cumva mai devreme de data stabilită. L-am sunat din nou. De data asta, cred că l-am prins într-o pasă mai proastă. Sau l-am surprins că am supravieţuit momentului. Glumesc, desigur! Mi-a povestit într-un minut că nu e în Târgovişte şi nici n-o să fie vreo două-trei zile, motiv pentru care n-o să vină nimeni să ne scape de şobolani. Aşa că mai bine ar fi să cumpărăm noi nişte otravă. O găsesc într-un magazin de la sensul giratoriu de la Claudia. O s-o recunosc uşor, că este ambalată în nişte pliculeţe verzi. Oricum, dintr-aia au şi ei şi e eficientă...
Păi şi eu de ce-am aşteptat atât?? Că asta puteam şi eu să fac, şi încă de câteva zile bune! Cam de când mi-a promis domnia sa că mă ajută!
Nu m-aş mira ca, peste ceva vreme, atunci când vom semnala cu un tupeu inconştient gropile din asfalt, să ni se spună că putem să cumpărăm noi mixtura asfaltică, fiindcă se găseşte. Şi-apoi, cu un pic de atenţie, am putea s-o şi turnăm pe stradă şi să astupăm gropile. Că n-o fi mare lucru!
Dar nu-i nimic! Peste vreo doi ani o să am şi eu nişte sfaturi utile pentru cei care ar vrea să fie aleşi ca să conducă oraşul şi ne vor cere, plini de drăgălăşenie, votul. O să-i rog să meargă spre secţia de votare la care sunt arondaţi, să ceară un buletin de vot şi să-l ştampileze cu spor, eventual de mai multe ori. Aşa, ca să fie siguri că ies din primul tur!

Variante şi scenarii

2010-06-29T20:04:00.000+03:00

Circulă un zvon (suntem, nu-i aşa, în ţara zvonurilor şi a scenariilor) cum că întâmplările care l-au avut ca actor principal pe Dan Diaconescu ar fi fost menite să-l arunce (Direct) în politică. Mai că le-aş crede, din varii motive. Şi, în completarea zvonului, vine şi o posibilă formulă pe care am auzit-o, recent, avansată şi de un prieten: Diaconescu - pentru funcţia de preşedinte, Băsescu pentru scaunul de premier!
O fi suficient de departe Papua Noua Guinee, de exemplu?

Pe bază de surprize

2010-06-22T14:10:00.003+03:00

Ieri m-am dus la serviciu hotărâtă să-mi sărbătoresc ziua prin muncă şi să nu prea dau importanţă faptului că îmbătrânesc, oficial, cu un an. De dimineaţă, directorul televiziunii m-a anunţat sobru că trebuie să merg după-amiaza la filmarea unui spot, la un amic de-al nostru care are un spaţiu de agrement. Prin tonul folosit nu-mi prea lăsa loc de comentarii şi de refuz. Cum mă simţeam rău, m-am gândit că o să-l conving în cele din urmă să trimită acolo numai operatorul. M-am întors la ştiri şi am încercat le termin mai repede, ca să-mi ofer cadou o jumătate de zi liberă. Am observat, însă, că toată lumea se grăbeşte să-şi termine treaba, unul dintre colegi făcând chiar imprudenţa să-mi spună că la o filmare programată pentru ora 17.00 nu mai poate merge nimeni. De ce? În loc să-mi dea un răspuns, s-a cam fâstâcit. Apoi, l-am abordat pe colegul care susţinea că trebuie să filmeze spotul la piscină, rugându-l să meargă singur. N-ai să vezi! Nu merge singur că îi e silă. Motiv pentru care mă roagă insistent să-l însoţesc. Măcar 5 minute şi ne întoarcem! Hm! Ciudat...
Eram convinsă că se coace ceva, dar nu am reuşit să storc nicio mărturisire. Nici măcar sub ameninţarea torturii... În jurul orei 16.00, m-a chemat din nou directorul în birou şi a reuşit să mă convingă că trebuie să merg. Ei, dacă trebuie, mergem...
Am ajuns la locul cu pricina, iar ai mei colegi au răsărit ca din pământ, cu flori şi cu un ditamai tortul în braţe, bucuroşi că mi-au făcut-o. Evident, când i-am văzut, s-au dus naibii oboseala şi starea de rău, mai ales că i-am zărit printre ei pe Andrei şi pe Radu.
Şi cum astfel de petreceri ies, de obicei bine, nici asta nu s-a abătut de la regulă. În plus, cu toţii simţeam nevoia să ne mai destindem şi, iată, aveam şi motivul. De altfel, fiind al doilea an consecutiv când mi-am sărbătorit ziua acolo, prima dată din proprie iniţiativă, am hotărât cu colegii, mai în glumă, mai în serios, ca petrecerea de ziua mea, la piscină, să devină o regulă.
Dacă ar fi să fac un bilanţ al anului cu numărul 35 (se poartă bilanţul în astfel de momente) aş spune că a fost un an în care am avut parte de multe surprize (unele teribil de neplăcute, dar pe care am decis să le uit). Şi culmea, s-a încheiat tot cu o surpriză, de data asta, fiind vorba de una foarte plăcută... A fost, de fapt, un cadou extraordinar pentru care nu pot decât să le / să vă mulţumesc!

36!

2010-06-21T10:44:00.001+03:00

36 x 365 + 36 : 4 = ... (zile)

Destul de mult. Bine măcar că nu-mi dă cu virgulă.

Cocktail fară gheaţă. Cu lămâie...

2010-06-18T21:30:00.006+03:00

Guvernanţii vin, prin falnicii reprezentanţi din judeţ, cu binecunoscutele boc-isme şi turuie în faţa camerelor lecţia învăţată "pe deasupra", cum ar fi zis nişte tocilari cu ceva vreme în urmă: că măsurile anunţate sunt temporare, dar că nu se ştie dacă vor fi aplicate până pe 31 decembrie 2010, 2012 sau 2112, că nu au avut încotro şi au fost obligaţi să le ia din cauza situaţiei economice grave, pe care nu aveau cum să o prevadă şi de care, oricum, se fac vinovaţi întotdeauna ceilalţi, că vor veni şi cu măsuri de relansare a economiei, că opoziţia nu le are (pe ele, măsurile) şi că dacă ar fi votat moţiunea, să te ţii criză politică suprapusă p-aia economică, de care, aţi reţinut, nu se fac vinovaţi...!

De cealaltă parte... ceilalţi. Guvernanţii nu au soluţii, nu mai au legitimitate, nu mai majoritate, nu mai au autoritate. Trebuie să plece! Noi nu vrem la guvernare. Sau, mai bine spus, nu cu ei. Şi în niciun caz înainte de alegeri. Dar vom merge la Curtea Constituţională să contestăm măsurile de austeritate. Nu vom avea sorţi de izbândă, fiindcă Puterea şi-a asigurat şi acolo majoritatea. A naibii fatalitate! Mai introducem o moţiune, poate chiar în sesiunea asta. Şi poate că şi alţi parlamentari vor înţelege că Boc şi ai lui trebuie să plece ca să vină o echipă competentă. Aşadar, poate reuşim să dărâmăm guvernul. Dar ajungem la Băsescu, preşedintele fiind cel care desemnează premierul. Avem garanţia că persoana desemnată de Cotroceni va fi pe măsura aşteptărilor? Păi nu prea. Domnul Jucător a arătat că, dacă vrea, poate să facă orice. Şi vrea. Aşa. Şi ce facem mai departe?...
În lipsă de răspunsuri, fiindcă liderii celor două partide de opoziţie sunt puţintel ocupaţi să-şi tragă nişte bobârnace, ca sondajele de măsurare a popularităţii să-i prindă în postură favorabilă, încercăm câteva ipoteze de lucru:
1. Nu pică guvernul şi Băsescu îi tot cheamă pe pedelişti la consultări. În curând, în munţi, deşi nici acolo nu prea mai e sigur.
2. Pică guvernul. Băsescu numeşte un specialist în economie. Psihologic ne mai revenim un pic, mai strângem din dinţi şi, în paralel, cureaua. Hai că poate o să fie mai bine...
3. Pică guvernul. Băsescu e în pasă bună şi propune o persoană care nu stă în gât opoziţiei. Trece la vot. Hai că poate...
4. Pică guvernul. Băsescu se enervează că nu mai are gheaţă în congelator şi propune un pedelist. Pe Boc. (Vi se pare imposibil?) Sau pe Udrea. (Ei, nu-i aşa că parcă era un pic mai bun Boc?) Sau pe un alt personaj de succes, pe care opoziţia l-ar putea vota numai dacă i se asigură un kilogram de lămâi pe cap de parlamentar.
5. Pică guvernul Boc şi importul de lămâi a fost sistat. Băsescu face două propuneri succesive, respinse de legislativ. După o a treia încercare nereuşită, avem anticipate. Viaţă! Măcar o lună, dacă avem noroc chiar două, vom fi minţiţi frumos. Iar guvernul interimar care va organiza şi alegerile va reface calculele şi proiecţiile economice. Surpriză! Dau mai bine de data asta! A început economia să mişte. Ia uite cum mişcă! Aproape că începem să ieşim din criză. Aşa că vom putea creşte pensiile cu, să zicem, 5 la sută, în sistem demo. Pe urmă, vom mai vedea când urmează o altă etapă de creştere. Ne mai gândim cum facem şi cu bugetarii. În fond, sunt şi ei oameni şi merită respectaţi!
Răsuflăm uşuraţi. Vezi, mă, că până la urmă au reuşit? Ce ţi-am zis eu? Şi oricum, dacă m-au şi motivat să vin la vot... Ce, ăilalţi ar fi fost în stare de mai mult?
Vin alegerile. Trec alegerile. Numai economia nu mai mişcă. Trebuie să luăm măsuri, să facem ceva. Noroc că ştim ce avem de făcut. Tăiem pensiile cu 50%, că prea a fost desfrâu. Bugetarii... Care bugetari? Cum, încă n-au fost concediaţi???
Totul reintră în normal.
Bine că a fost reluat importul de lămâi...

(Euro)dilemă

2010-06-17T19:59:00.008+03:00

Am fost convocaţi, zilele trecute, la o conferinţă de presă la Primăria Târgovişte. Mare minune! Şi-au adus aminte de noi. Subiectul principal: programul ISPA, de care ţin cu dinţii şefii administraţiei locale. Asta pentru că, desigur, le pasă de curăţenia arealului în care ne ducem zilele. Nu, n-a fost primarul maestrul de ceremonii, ci unul dintre viceprimari (cel care nu se ocupă de transportul local şi de parcări) şi directorul de la salubritate. După o introducere subtilă şi tot atât de necesară ca un ocol pe la Ploieşti, ne-au adus în miezul problemei: începând cu 15 iunie, gata boieria! Nu mai aruncăm gunoiul pe toboganul din bloc, ci în europubelele proaspăt amplasate pe platformele betonate, înconjurate cu gard de sârmă (vedeţi c-am înţeles?). Personal, nu sunt vreo fană a respectivului jgheab pe care trimitem la plimbare pungile cu gunoi sau chiar bucăţi zdravene din pereţii pe care îi remodelăm cu mult simţ estetic, tobogan care emană mirosuri pestienţiale pe timp de vară şi atrage armate de gândaci sau şobolani. Dar nu mă încearcă nici vreo urmă de fericire la gândul folosirii exclusive a modernelor şi funcţionalelor europubele. Mă şi văd luând "eurosacul" de gunoi, cu gândul de a scăpa de el. E adevărat, o să fie din ce în ce mai greu să-l umplem cu resturi menajere, nu de alta, dar nu prea-ţi vine să renunţi la o coajă de cartof sau de castravete pe praful ăsta. În fine, să zicem că-l duc de sanchi, să-i oftic rău pe vecini că am ce să arunc şi să le dau şi un motiv de invidie. Mă duc la lift (stau la 9) care, după cutuma (b)locului, nu funcţionează nici de-al naibii când ai bagaj sau vrei să ajungi repede undeva. Nu ştiu de ce l-au poreclit ascensor. O iau încet pe scări cu punga după mine, gândindu-mă şi la momentul deloc ispititor, dar inevitabil, al întoarcerii. Cu o percepţie nouă asupra fitness-ului la cele 36 de primăveri neîmplinite, cobor cele nouă etaje, dedicând, în acelaşi timp, numai gânduri bune celor care se ocupă, zic ei şi facturile, de liftul nostru. E şi o parte bună în toată povestea asta. Măcar nu mă simt vinovată că las diferite arome în cutia nou-nouţă a liftului, ci le împrăştii direct pe scări. Ajung în faţa blocului, deschid uşa cea nouă apăsând pe un butonaş (sic!) şi o cotesc ferm spre europubele, bucuroasă că jumătate din misiune e aproape îndeplinită. În momentul ăsta intervine dilema: să risc şi încerc să răzbesc prin haita de dulăi hămesiţi şi iritaţi de căldură, care se adună cât ai clipi de pe sub maşini şi dau să mă înconjoare ameninţător sau să o rup la fugă înapoi, că poate am noroc şi mai prind uşa de la bloc deschisă şi nici câinii nu au chef să mă prindă?

Moţiunea, pe viu...

2010-06-17T14:31:00.000+03:00

Recunosc, n-am asistat la nicio şedinţă de plen a Parlamentului. Şi m-am găsit să mă duc ieri, la moţiune! Am nimerit direct în groapa cu lei (vechi şi noi) a politicii, după norocul chior de a scăpa intacţi din întâlnirea de gradul zero cu celor cei dădeau în clocot (la propriu) în stradă şi cărora nu le prea ardea de politeţuri de genul: "Da-ţi-mi şi mie voie, vă rog!". De înţeles, dată fiind situaţia... Derutaţi de maşina cu care am venit, aceiaşi protestatari ne-au huiduit copios. Am zâmbit îngăduitori, liniştiţi la gândul că suntem în maşină. Ne-a pierit zâmbetul când am înţeles că trebuie să mergem la altă intrare, de data asta pe jos! După câteva minute bune de înghionteli, tactici de strecurare de care nu mă suspectam iniţial şi zgomote care îţi trimiteau auzul la plimbare, am răzbit! Am intrat în curte şi, triumfal, în clădirea Parlamentului. Bucuria ne-a fost de scurtă durată, mai precis până am dat de domnul de la intrare, greu încercat, probabil, de vestea că i se taie din salariu. Altfel nu-mi explic deruta totală care îi marca vizibil comportamentul. Victorie! Am trecut şi de el. Urcăm la primul nivel de balcoane pentru presă. Ghinion! Erau cam ocupate. Un domn drăguţ ne trimite la etajul doi. Urcăm la doi. Dăm să intrăm grăbiţi, că era cam târziu! Un domn vigilent urlă după mine că n-aud că nu p-acolo??? Nu, n-auzisem! De ce nu putem, că e liber? Simplu, presa nu are voie acolo! În timp ce aşteptăm pe hol să vină "domnişoara Roxana" să ne conducă, (şi-am stat ceva!) alt domn ne ceartă părinteşte că n-am venit mai devreme, eventual pe la 7-8.00, că doar şedinţa începea la 10.00! Deja mă încerca o părere de rău că nu venisem cu o zi înainte să-mi ocup un loc. Şi o urmă de nostalgie: pentru Parlamentul European m-am acreditat în câteva minute!... Ne săturăm de aşteptat şi coborâm la etajul I, unde, printr-un noroc, găsim locuri. Ne instalăm. Ura!

Începe "balul". Boc urcă la tribună şi înfruntă stoic reacţia sălii, dovedind o nebănuită rezistenţă la infernul din sală, dar şi la propriile prostii, debitate în ritm de mitralieră stricată. Din însăilarea de propoziţii trebuia să pricepem că nu ei sunt de vină. Adevăraţii vinovaţi sunt pesediştii, peneliştii, urmaţi, probabil, de peneţecedişti, Gheorghiu Dej, Brătianu, Titel Petrescu şi, de ce nu, mama lui Ştefan cel Mare. Nu ştiu de ce, dar parcă deja mă simţeam vinovată grav de ceva, nu ştiu exact de ce anume, când îi auzeam tonul răstit. I-aş fi dat nişte mărunţiş, numai să se liniştească şi să tacă. În rest, aşa cum probabil aţi sesizat şi din transmisiunile televizate, discursuri sforăitoare, interpretare dramatică, drepturi la replică în serii interminabile, câteva intervenţii (vreo două) la obiect şi atmosferă de CPUN, next level.Şi, evident, episodul final: numărarea bilelor.
A! Şi-ar mai fi ceva: multă presă centrală. Jurnalişti cu feţe preocupate, care n-au, evident, vreme de nimicuri, în căutare avidă de senzaţional. Mi-a atra atenţia întrebarea unei ziariste care privea scrutător la tabloul în mişcare de lângă urne. "Oare numără cineva bilele?" A, nu! Vin nişte domni, se uită lung în urnă şi fac o apreciere profi din ochi. Apoi vor lua temperatura din interiorul urnei şi vor stabili cu precizie dacă moţiunea a trecut sau nu... A! Ca să nu fiu nedreaptă, trebuie să spun că mi-a plăcut Dana Grecu. O prezenţă extrem de agreabilă. Cel puţin, la prima vedere.
În rest, un gust amar persistent şi senzaţia de zădărnicie.
...Afară plouă...

Unde-s anii...?

2010-06-14T20:59:00.000+03:00

Fir-ar să fie! Timpul zboară mâncând pământul, nelăsându-mi răgaz pentru mai nimic în afară de muncă, dar încărcându-mă zilnic cu amărăciune lucrurilor sau locurilor la care visez şi nu mai apuc să ajung. Zilele trecute am făcut ordine în camera copiilor, încercând să scăpăm de hârtiile vechi care se îngrămădeau prin sertare. Caiete de clasa întâia scrise timid, pe jumătate de filă, caiete din clasele a doua sau a treia, un piculeţ mai muncite în clasă. Printre ele, desene cu prinţese, flori sau maşini tunate, realizate de artiştii mei. Şi chiar poezii sensibile... Ce să mă îndur să arunc din toate astea? Am reuşit să le aranjez cele mai expresive lucrări în mape colorate, aşa, să le aibă şi ei peste ani. Cât despre caietele lui Radu, mi-am zis că oricum o să aibă nevoie de notiţe în clasa a opta! Clasa a opta! Parcă ieri mă pregăteam la română şi matematică pentru examenul de admitere la liceu şi-mi simţeam stomacul în gât de emoţie! Şi duminică fac 36 de ani! O frumoasă vârstă, ar spune optimiştii sau doar politicoşii. O vârstă tocmai bună de gândit la tratamente antireumatice şi la insomnii. La pensie nu sper. Am motivele mele. Dar parcă nu vorbeam despre mine...

Am aruncat apoi o privire la dulapul cu jucării. Acum fără jucării. Păpuşile Irinei au dispărut fără urmă. Şi-au făcut loc pe rafturi gentuţe colorate şi cutiuţe cu bijuterii. Bine, bijuterii! Un fel de a spune... Gabloanţe. Au mai rămas într-o cutie câteva pungi cu piese Lego la care Radu nu renunţă în ruptul capului. Îl relaxează jocul cu sutele de piese minuscule pe care le calc atunci când intru val-vârtej pe teritoriul lor. Fiecare detaliu îmi arată cât de mult cresc. Şi cresc în lipsa mea. Îi văd de fiecare dată mai mari, mai înalţi, mai înţelepţi, mai categorici. Nu-mi reproşează des că vin târziu, dar când o fac, o fac apăsat, arătând cât de mult le lipseşte şi lor timpul pe care ar fi trebuit să-l petrecem împreună. Şi cât de mult îi supără că îl tot amânăm, cu promisiunea nerostită a unei zile de plimbare prin parc. Şi-apoi, cum să nu te încerce frustrarea când copilul îţi spune, cu o maturitate pe care încă nu i-o ghicisem, că la Engleză ar fi avut nevoie de carton pentru planşă, dar nu a vrut să sune, ştiind că sunt ocupată?

Poate că şi ăsta e un motiv pentru care aştept cu vădită nerăbdare concediul. Să răzbun o mică parte din timpul pierdut. Va fi o victorie efemeră. Nu-mi fac iluzii: concediul trece (şi mai) repede!

Patru personalităţi, trei zile şi vreo două vorbe...

2010-06-04T19:43:00.001+03:00

Am vreo trei minute la dispoziţie ca să scriu pe blog...Nu, se pare că am mai făcut rost de câteva minute, la care nici nu speram!
În ultimele trei zile, numai vizite auguste în târgul nostru prăfuit, în care şi iarba creşte anevoie, iar vântul bate numai după ce obţine aprobările de rigoare şi, de obicei, de la dreapta la stânga. Deschizător de drumuri, Victor Ponta. Sarcastic şi iritat. Ocolind, la mustaţă, răspunsurile tranşante. Ce facem, de exemplu, după ce, eventual, pică guvernul, la moţiune? Se va repeta criza politică de acum câteva luni? Păi, "e posibil orice"! A! M-am liniştit. Eu care credeam că avem măcar o soluţie de avarie!
O nouă zi, alt oaspete: a doua doamnă a ţării. (Aici, am avut o mică ezitare.) Elena Udrea a venit să vadă un drum judeţean gata reabilitat. Apoi şoseaua de centură (am încercat să evit ultimul cuvânt, dar n-am reuşit) a Târgoviştei. OK, OK, drumul ocolitor al municipiului! Pentru ca, la ceasurile după-amiezii, să fie la Pucioasa pentru o prezentare de proiect, într-o vizită "rapidă", cum catalogat-o, printre altele, primarul localităţii. Un orator prin execelenţă... Mondenii ar putea lua lecţii!
În sfârşit, ziua de vineri. Început de week-end pentru unii. Pentru alţii, a doua jumătate a unei săptămâni (prea)pline. Ministrul Transporturilor (fără Străzi şi Autostrăzi), Radu Berceanu, a ajuns la o zi după doamna Udrea tot la Pucioasa, dar pentru a participa la deschiderea festivă a concursului naţional de aeromodelism. O posibilă alternativă de deplasare pentru viitor, cu ceva îmbunătăţiri de design şi capacitate, că pe străzi e din ce în ce mai greu. A! A fost făcut şi cetăţean de onoare al oraşului. Doar are merite deosebite! Doamna Udrea, pare-se, nu. După ce a ascultat discursul introductiv al primarului şi a rezistat eroic să nu bufnească în râs, merita măcar atât! N-am stabilit că se poate orice?

Tot vineri, însă la Târgovişte, o altă vizită cu greutate: ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, care s-a întâlnit cu oficialităţile pentru a vedea în ce domenii pot investi oamenii de afaceri din ţara pe care o reprezintă. Cu tot efortul depus la conferinţa de presă, n-am reuşit să aflu nimic precis: dacă a identificat o oportunitate de investiţie, în ce domenii vor vei (dacă vor veni) lirele sterline şi când se va întâmpla minunea. Răspunsurile au fost date cu proverbialul calm englezesc, evident în notă diplomatică, şi ambasadorul, şi oficialităţile încercând să ne explice că e prea devreme pentru date concrete... Că au fost doar discuţii de început... La finalul conferinţei de presă, înainte de a ieşi din sală, preşedintele Consiliului Judeţean a aruncat peste umăr o ironie. Citez din memorie: Poate o să investească BBC-ul în zonă. Funny!
Uneori e bine să ai grijă la ce-ţi doreşti, că poate se îndeplineşte!

24 de ore...

2010-06-01T19:00:00.002+03:00

În urmă cu o zi, "zburam" spre o comună din sudul judeţului, pe o ploaie torenţială care azvârlea nervos perdele compacte de apă şi despica cerul cu fulgere. Nu ştiu de ce ne mai grăbeam aşa. Cel pe care vroiam să-l filmăm, oricum îşi încheiase socotelile cu viaţa şi nu se mai zorea nicăieri. A sfârşit înecat în apele murdare şi învolburate ale unui râu. Pe drum, chiar dacă am încercat din răsputeri să-mi abat atenţia de la ştirea în sine şi să glumesc cu colegii, m-am gândit la bărbatul mort. Am încercat să ghicesc ce vârstă are, dacă are familie, dacă a fost accident sau şi-a grăbit sfârşitul... Încercam să-mi imaginez cum şi-a petrecut ultimele clipe de viaţă, dacă a presimţit că totul o să se curme. Acum devenise un subiect de ştire. Indiferent de ţinta spre care îmi îndreptam gândurile, nu vedeam decât zădărnicia. Zbuciumul inutil al unei vieţi care se poate curma într-o clipă.
N-am putut să mă uit când l-au scos din apă...
Pe drumul de întoarcere la Târgovişte, soarele făcea eforturi să răzbată printre norii denşi, negri, ca o prevestire rea.
O seară continuată cu alte câteva ore de serviciu. Ora 22.00. Da, ar fi trebuit să fiu demult acasă, dar... Mi-am amintit că Irina, fetiţa mea de 10 ani, vroia să prezinte ştirile pe 1 Iunie, de Ziua Copilului. şi îi promisesem că îi aduc textele de la câteva ştiri mai "soft", ca să se acomodeze cu ele. Mă aştepta. Nu mi-a reproşat că a trebuit să stea trează până la ora aia. Se gândea la ştiri... Hm! Dacă o să semene cu mine? Mă aştepta şi Radu. Avea chef de vorbă. Păcat că era târziu şi trebuia să meargă a doua zi la şcoală. În plus, ar fi vrut şi el să vină la televiziune...
O încercare de a vedea o emisiune, învinsă de un somn adânc şi fără vise, până spre dimineaţă... Poate nici atunci n-am visat...
O privire încărcată de reproş azvârlită peste umăr la geamul albăstrui şi intenţia de a adormi la loc. Nu, nu se putea. Trebuia să mă uit cu Irina peste nişte probleme de matematică aşa, pe stomacul gol şi cu o chii cârpiţi de somn. E suspect de frumoasă matematica atunci când eşti odihnit! O emisiune informativă privită printre picături, o cană zdravănă de cafea şi gata! La muncă!
Emoţii... Ale mele probabil mai mari decât ale Irinei care s-a a;ezat pentru prima dată în faţa unui prompter, ca să citească ştiri. Era serioasă şi concentrată. Trebuia să iasă bine! A făcut intro-ul. Deşi aparent stăpână pe situaţie, se simţea că are trac. Cu toate astea, s-a descurcat excelent. A citit ştirile şi a ieşit încântată din studio. Ar mai fi vrut nişte ştiri. Doamne, cât a crescut!
Filmări multe, evenimente care s-au suprapus, nervi şi-aceeaşi grabă. Unde alergăm aşa? Un prim răspuns concis: la un eveniment cultural. Se lansează o carte. Apoi, mai vedem.
24 de ore... 1440 de minute... Mult mai multe gânduri şi trăiri. Ore, minute şi secunde în care m-am temut, am regretat, m-am bucurat, am sperat, am aşteptat, m-am înfuriat, mi-a trecut, m-am amuzat... Ca voi toţi, de altfel. (Sau aproape...)
Am visat?

Proiecte ...UE la tot cartieru'!

2010-05-28T23:36:00.004+03:00

Da, aşa e! Aveţi tot dreptul să fiţi supăraţi pe mine! V-am promis pelicula de succes "Proiecte la tot cartieru' ", şi nu m-am ţinut de cuvânt. Ce să vă spun? Că n-am avut timp deloc zilele astea şi, colac peste pupăză, vreo câteva zile bune, nici net? Bănuiam eu, nu vă interesează amănuntele de genul ăsta... Asta e! Mă revanşez cu înregistrarea.
Cu precizarea că primul "artist al poporului" se intitulează Ghiocel. Aşa i-a zis mama lui. Pe numele întreg, Ghiocel Bontaş. Şi are o logică numai bună de analizat de către un psihiatru, pentru studiu de caz.
Nici al doilea protagonist, "Profesorul", nu e de lepădat. Ba, ascultându-l un pic în seara asta (performanţă care nu mi-a mai reuşit când am primit materialul, fiindcă îmi consumasem resursele de răbdare cu Ghiocel) îmi vine să zic că e chiar mai ceva! Şi eu care credeam că asta nu se poate. Dar realitatea, bag de seamă, ne surprinde întotdeauna.
Şi ăştia vor să le ofere primarilor consultanţă pentru proiecte cu finanţare europeană!

Tipul care m-a sunat iniţial, pretinzându-se de la you tube (nu contenesc să mă mir cât sunt de fraieră uneori!) este directorul executiv al asociaţiei umanitare "SO.SI.SE.SA". Nu e o turmă de gâşte. Pur şi simplu aşa se numeşte. Nu ştiu dacă asociaţia/fundaţia/societatea amintită mai sus e caritabilă în pauzele de dat consultanţă sau invers. Şi-apoi, chiar nu înţeleg un lucru: OK, ai firmă de consultanţă pe proiecte europene! (Să zicem că sunt suficient de mulţi afacerişti care să se lase consiliaţi chiar şi de specialişti ca ăştia din planşa de mai jos, cu gândul la banii europeni.) Dar la ce-ţi mai trebuie, frate, şi asociaţie umanitară atârnată de coadă?! Nuuuu.... Nu pot să cred, nici în ruptul capului, că pentru spălare de bani! Căutând un pic pe net, am văzut că formatul ăsta 2:1- "consultanţă/caritate" - funcţionează destul de bine, fiind preferat şi de celebrul personaj Gheorghe Popilean. Cred că vi-l amintiţi. La un moment dat, a candidat pentru preşedinţie. Pentru că nu prea i-a reuşit încercarea de cârpeală printr-o funcţie politică - mă mir! - s-a apucat, omul, de consultanţă. Corect, munca e pentru fraieri!
Să nu uit!
Înregistrarea cu care vă tot ameninţ e la secţiunea "Emisiuni... ", în prima secvenţă. Îmi pare rău că nu pot să vă dau şi floricele!

Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne...?

2010-05-21T22:35:00.012+03:00

Da! Este foarte adevărat: n-am mai scris pe blog de o veşnicie şi am avut vreo trei tentative eşuate de a posta săptămâna asta. Dar, fie subiectul pe care vroiam să-l abordez nu mi s-a părut suficient de interesant, fie a trebuit să închid blogul şi să zbor la vreo filmare, fie n-am avut chef. Mi se mai întâmplă şi asta. Dar eu zic că a meritat aşteptarea, fiindcă tocmai ce am văzut şi am înţeles că orice speranţă de a ne vindeca moral este deşartă. Am văzut cum se învârt printre noi persoane care se pretind ce nu sunt, indivizi a căror intensă şi perpetuă preocupare este să ne prostească şi să ne ia banii. Au, fireşte, mult tupeu, unică trăsătură prin care încearcă să compenseze lipsa calităţilor morale şi profesionale. Îţi spun uitându-ţi-se fix în ochi că sunt exact oamenii de care ai nevoie dacă vrei să prosperi în afaceri şi că au picat taman în momentul potrivit ca să te ajute. Şi vrei, mai ales pe "praful" ăsta...!

Dar să încep să povestesc, să nu mai filosofez, cum ar zice Petruţ. Cu o precizare, pe care sper să o înţelegeţi şi să o acceptaţi: o să dau, deocamdată, datele strict-necesare şi o să revin cu amănunte în câteva zile. Deocamdată, sunt în stadiul de "săpături" şi căutări şi fiecare detaliu contează în acest moment.

Aşadar, cu vreo două săptămâni în urmă, au "descins" într-o localitate de prin zonă, nişte bravi reprezentanţi ai unei fundaţii umanitare care, printre altele, ar vrea să-i ajute pe edilii dâmboviţeni să facă proiecte cu finanţare europeană, pe teme de mediu. "Căpetenia" grupului - un personaj insolit, care ar fi în stare să vorbească minute în şir şi să spună numai tâmpenii, fără să clipească. Din cele câteva sute de cuvinte turuite fără nicio noimă, reveneau, însă, obsesiv, câteva legate de oportunitate, proiecte, viitor, şansă... Fraze fără conţinut, care nu făceau decât să-ţi mănânce câteva minute preţioase din viaţă. Ba, tipul respectiv, se pretindea cu jumătate de gură, ce-i drept, un personaj care se învârte în jurul unor oameni extrem de importanţi ai ţării. Asta ca să mai capete ceva în greutate şi credibilitate. Încercând să fac o ştire din materialul respectiv, pasat de un coleg, m-am străduit minute bune să selectez câteva propoziţii din ce debita individul. Nicio şansă! După eforturi eroice şi porniri violente, reprimate în ultima clipă, m-am resemnat şi am făcut ce ar fi făcut orice om în situaţia dată: am râs până la lacrimi! După care, am scos câteva secunde (atât am reuşit!) de sincron. Dintr-o pornire de altruism, cineva (e chiar cineva), mai iute de mână, l-a pus pe youtube, folosind adresa mea de mail (când e să ai noroc, ai până la capăt), fiind menţionată, în prezentare, funcţia invocată, off the record, de logoreicul care îmi făcuse creierii şi nervii masă amorfă.
Şi-acum, să te ţii!
Încep să primesc telefoane, de pe număr ascuns, de la un dubios cu limbaj limitat, care vroia să se certe cu mine, şi basta! Susţinea că eu l-am sunat, apoi mă întreba obsesiv cine sunt, pentru ca, mai apoi, să se replieze cu înjurături şi încercări de intimidare. OK! O fi vreun obsedat care n-are ce (cu ce sau cu cine) face, mi-am zis resemnată! Apoi, aveam să constat că primesc mail-uri "simpatice", cum că aş fi varză (mă, mi-e teamă că nu!), că nu m-am documentat suficient asupra personajului pus pe you tube (asta e ca şi rezolvată!) şi alte asemenea fineţuri de comunicare.
Toate culminează, însă, cu un telefon! Miercuri mă sună un tip cu voce sonoră şi ton sigur, care îşi turuie numele cât să fie neinteligibil, pretinzând că e chiar de la you tube. Omul mă avertizează grav că a fost demarată o mega-super anchetă în legătură cu cel care a introdus pe net personajul la categoria grea "omul potrivit, la locul potrivit". Iniţial, am "furat-o", recunosc sportiv. Am crezut că instituţia în care simpaticul meu personaj pretindea că lucrează s-o fi sesizat şi că tipul pus pe you tube e un şarlatan de doi lei. Da, aveam să constat că nu e de doi lei... I-am spus domnului de la telefon că o să repar situaţia în cel mai scut timp cu putinţă, cu scuzele de rigoare. (Mamă, mi-am mai cerut şi scuze!) Am închis telefonul, dar au început să mi se aprindă beculeţele... După câteva secunde, l-am sunat pe domnul al cărui nume nu l-am înţeles, şi l-am întrebat de unde are numărul meu de telefon. A început să facă pe misteriosul şi interesantul... Că are sursele lui, că ştie că sunt redactor-şef la o televiziune locală (ei, aş!) şi că, deci, e bine informat! Aha! Îmi iau la revedere brusc şi închid. Aflu, între timp, că serviciul youtube România e admirabil, sublim, dar lipseşte cu desăvârşire. Îl sun din nou, avertizându-l că s-a procopsit, deja, cu mine pe cap şi că pot fi al naibii de enervantă! Îl întreb cum îl cheamă şi... ce credeţi? Refuză să-mi spună, pretinzând că mi-a mai spus, că nu poate acum, că n-are timp. Era greu să-şi amintească numele turuit la telefon...! Îi spun că tocmai mi-a stârnit curiozitatea şi că o să cam merg pe urmele lui. Tipul dă înapoi şi mă asigură că mă sună el într-o oră şi chiar vine să ne vedem. Ce spui, frate? Pe bune? Îi închid şi încep să-l caut pe net, ocazie cu care aveam să aflu/aflăm, că lucrăm în echipă, nişte lucruri interesante despre dumnealui! Într-o vreme, angaja studente pricepute la calculatoare, vindea acţiuni de pe la Dacia Piteşti şi tot aşa...Dau şi de prenume, pentru că omul se întrebuinţează din greu în anunţuri prin ziare şi nu numai, dar nu prea îşi dă numele de familie. Să se ruşineze cu el? Nu cred! Avea să mi se confirme repede o (altă) bănuială: adresele de pe care îmi veneau mail-urile cu urări erau ale acestui domn, posesor al vocii sonore, care se pretindea, senin şi cre...dibil, de la youtube. Şi cum nu avea cum să fie de la youtube, din motive obiective...cine era, frate, şi de ce se teme să-şi decline identitatea? Păi aveam să constat după investigaţiile făcute un adevăr pe cât de simplu, pe atât de evident: omul face parte chiar din board-ul asociaţiei umanitare (câtă "umanitate"!), conduse chiar de cel "cocoţat" pe youtube şi supus distracţiei internauţilor.
I-auzi! Să vezi şi să nu crezi!
Foarte tare! Acum, vin şi nişte întrebări:
- ce "proiecte cu finanţare europeană" fac domnii în cauză? Că eu nu m-am lămurit din materialul filmat...
- câte au elaborat şi câte au fost declarate eligibile şi au primit banii?
- ce sume pretind ei pentru "consultanţă"?
- ce riscuri financiare are de suportat "consultatul" (fraierul), în caz că proiectul nu trece de evaluare?
- ce interese au... oamenii ăştia în zonă?
- cine îşi ia comisioanele?
- şi, nu în ultimul rând, cât de proşti ne cred?
Nu putem să ne înecăm la mal, aşa că trebuie să aflăm şi aceste "mici" detalii... tehnice.
- A! Şi-ar mai fi o întrebare: Primarul ştie măcar ceva din toate astea? Şi dacă da, ce?
Dacă e să mă întrebaţi pe mine, cred că ştie... Şi mai ştiu şi cine i-a dat numărul meu de telefon tipului de la ...youtube, precum şi alte câteva informaţii legate de mine. Oricum, îi mulţumesc din suflet şi îl asigur că îi întorc serviciul!

Mâine sau poimâine, în funcţie de ce timp o să am, o să-l pun pe blog pe domnul dătător de consultanţă la tot cartierul, deşi pentru asta trebuie să şterg unul din filmele pe care le-am postat deja, că nu mai am loc pe blog. Cum de Voinea nu mă îndur, cred că o să scot filmuleţul de la Vulcana-Băi. Şi ca să nu ziceţi că sunt egoistă şi că nu vreau să vă ofer distracţie maximă la sfârşit de săptămâna, o să vă dau şi un text care se află pe pagina dumnealor de prezentare. Deşi cred că interviul singur garantează distracţia...

Bucureşti - Bruxelles - Brugge şi retur

2010-05-14T19:04:00.020+03:00

Am promis că vă povestesc un pic din excursia la Bruxelles şi vreau să mă ţin de cuvânt. Aşadar...
Călătoria cu avionul a fost mai plăcută decât mă aşteptam. La capătul a aproximativ 2 ore şi jumătate de zbor, răstimp în care am şi adormit de câteva ori, am ajuns pe aeroportul din Bruxelles, unde am luat în plină figură un frig mai degrabă de sfârşit de noiembrie, asortat cu un vânt subţirel, insistent şi al naibii de rece. Eram, însă, prevenită că ne aşteaptau cu drag vreo 6 grade în termometre, aşa că am depăşit destul de repede starea de disconfort.
Şefa de cabinet a Oanei Antonescu, europarlamentarul care ne-a făcut invitaţia, s-a ocupat de preluarea şi de cazarea noastră. Aveam să aflăm că vom locui pe perioada sejurului, la Novotel, un hotel bine cotat şi elegant, chiar de fiţe, situat chiar în buricul târgului. După ce ne-am instalat în camere, am scăpat de bagaje şi am mai luat, preventiv, câte o haină pe noi, că situaţia o cerea, am pornit într-o plimbare pe jos, prin oraş. La fiecare pas, eram tentată să scot aparatul şi să fotografiez. Nici nu ştiam de ce să mă mir mai întâi: de stilul arhitectonic elegant şi impunător, de curăţenia de pe străzi, de calmul din trafic, de politeţea localnicilor şi chiar a turiştilor sau, evident, de preţurile destul de ridicate pentru buzunarele noastre. Am ajuns în Grand Place destul de repede, frumuseţea pieţei făcându-ne să zăbovim aici un piculeţ mai mult decât ne permitea timpul. Locul îmi amintea puţin de centrul vechi al Salzburg-ului. Acelaşi rafinament şi, oarecum, acelaşi stil. Am început căutarea de suveniruri, misiune nu tocmai uşoară, dată fiind oferta extrem de mare, dar şi preţurile piperate. Şi pentru că mă răzbise cu adevărat frigul şi mi-am făcut în gând un sumar al hainelor groase din geantă, calcul din care nu ieşeam prea bine, m-am hotărât să îmbin utilul cu plăcutul. Aşa că mi-am cumpărat un şal indian drăguţ şi călduros. Eu şi colegii mei am continuat călătoria la pas, mergând cu mici pauze de respiro, aproximativ 5 ore. La un moment dat, am observat că încălţările noastre erau atât de curate, încât parcă fuseseră lustruite doar cu câteva minute în urmă. Seara, am mâncat la un local cu specific grecesc. Aşa că ne-am bucurat de bucate tradiţionale, de muzică grecească, dar şi de compania patronului restaurantului respectiv, cel care însufleţea acel loc. Conversa cu noi, ne servea rapid şi cu îndemânare, cânta, dansa... Era o adevărată încântare să-l vezi cum reuşea să fie peste tot şi să se asigure că oaspeţii săi sunt mulţumiţi de mâncare şi atmosferă.

O fugă până la Brugge şi întoarcerea la garsteişăn!
A doua zi a debutat cu vizita la Parlamentul European. Spre surpriza mea, aveam să reuşesc să mă acreditez, documentele fiindu-mi necesare ca să pot filma, în câteva minute. După prezentarea rolului şi importanţei acestui for internaţional şi o discuţie interactivă, am stat puţin de vorbă cu Oana Antonescu, aceasta invitându-ne la masa de prânz, la Parlamentul European.
În ciuda ploii şi a frigului care pătrundea în oase, eu şi alţi patru colegi am decis să mergem după-amiază la Brugge, mai ales că aflasem că trenurile de mare viteză cu destinaţia respectivă circulă din jumătate în jumătate de oră. (Ca la noi... Peste câteva zeci de ani, în cel mai fericit caz!) Aşa că, era păcat să nu vedem oraşul istoric, renumit pentru monumentele sale! Clădirile vechi, multe dintre ele păstrate în stare impecabilă prin restaurări migăloase, casele desprinse parcă din poveştile nordice, străduţele înguste, pavate cu piatră, aerul romantic, cu parfum medieval, călătoria cu barca pe canalul navigabil care străbate oraşul au făcut din incursiunea noastră un adevărat cadou de suflet. Vizita la Brugge a meritat din plin, reuşind să compenseze oboseala şi frigul care ne intrase în oase.Şi pentru că e destul de greu să străbaţi labirintul de străzi fără să te rătăceşti, mai ales că eşti furat de frumuseţea fiecărui colţişor în parte, am fost nevoiţi să ne exersăm cunoştinţele de engleză sau franceză, flamanda nefiind punctul forte al niciunuia dintre noi. Întrebând în stânga şi în dreapta de gară, unii folosind expresia-substitut train station, alţii gare du train, un coleg s-a trezit întrebând pe un ton decis cum ar putea ajunge la gare-station. Inutil să mai descriu năuceala omului care nu înţelegea nimic din ce vrem noi, dar şi reacţia noastră. Noroc că amicul meu şi-a dat seama repede ce expresie a reuşit să "comită", s-a repliat la timp şi l-a scos din ceaţă pe flamandul care făcea eforturi considerabile ca să ne înţeleagă şi să ne ajute. Evident, am râs zdravăn de expresia inedit-cosmopolită a colegului nostru, garsteişăn devenind leit-motiv-ul întregii seri.

A treia zi a însemnat pregătirea pentru îmbarcarea în avion şi drumul spre casă. A! Cu un mic incident care m-a speriat destul de tare. Aflându-ne la recepţia hotelului, mi-am lăsat pentru câteva minute bagajele în grija unei colege, pentru a merge la toaletă. Am crezut că va dura mai puţin, dar vizita de rutină s-a transformat într-o expediţie temerară, dat fiind că încăperea generoasă care găzduia toaleta doamnelor era plină de chinezoaice exuberante. Am reuşit să le înşel vigilenţa şi am sărit peste rând, fiindcă totuşi vroiam să plec acasă în aceeaşi zi cu colegii mei, dar, când m-am întors la recepţie, ia bagajele de unde nu-s! Colega mea, în grija căreia rămăseseră genţile, deja se speriase zdravăn, iar eu nu mă gândeam decât cum să recuperez măcar cartea de identitate, pentru a mă putea întoarce acasă. Mi-era destul de greu să cred că cineva putea fi atât de iute de mână şi de picior, încât să dispară în câteva momente cu trei genţi. Şi-apoi, de ce s-ar fi riscat cineva să le ia? Şi totuşi... După ce m-au trecut instantaneu toate apele şi mă vedeam deja dând declaraţii şi explicaţii şi în situaţia de a nu putea pleca la aeroport în timp util, ne-am adresat celor de la Recepţia hotelului. După ce m-au lăsat să fierb în suc propriu câteva momente ce păreau interminabile, mi-au arătat cu un gest suveran (pe sistemul: fraiero, uite-ţi sarsanalele!) genţile puse bine la adăpost de vreo intenţie necurată. Evident, recepţionerul nu a uitat să-mi recomande înţepat, dar politicos, să nu mai las bagajele nesupravegheate. Da! O măsură de prevedere în plus nu strică, dar, pe moment, îmi venea să-i sar în gât pentru emoţiile create.Bine că n-au chemat geniştii!

Şi-acum, fotografiile promise, mai ales că e ştiut că o fotografie face cât o mie de cuvinte! Şi o menţiune: prima, a doua şi a cincea fotografie sunt făcute la Bruxelles. Celelalte, la Brugge.

Contraste...

2010-05-13T20:15:00.002+03:00

De ce naiba am plecat la Bruxelles? Nu, mai bine-zis, de ce m-am întors?
Imediat ce am revenit în ţărişoara noastră dragă m-a izbit mentalitatea şi stilul neaoş româneşti, etalate cu nonşalanţă de dragii mei compatrioţi, încă din momentul recuperării bagajelor. Ce conta că pe bandă veneau bagajele celor sosiţi de la Bruxelles, iar ei coborau din avionul de Paris? Se înghesuiau plini de avânt lângă geamantanele care veneau cu viteza melcului, în ideea că poate, totuşi, printr-o minune, vor găsi şi bagajele lor, rătăcite de o mână providenţială printre ale noastre... Ce conta că nişte zdrahoni te călcau în picioare, iar câte o doamnă platinată ţipa isteric la ceilalţi să nu o mai împingă, în timp ce ea îţi făcea vânt discret, ca să te scoată din rând? Important era să-şi recupereze repede şi la timp nepreţuitele valize. Şi ce conta că de-abia trăgeai de genţile turtite în aruncături şi lovituri şi vroiai să scapi cât mai repede dintr-un aeroport mic şi îmbâcsit, să te urci în maşină şi să ajungi odată acasă? Taximetriştii neobosiţi te agasau cu invitaţia de a le fi client ca să te jecmănească fără jenă, iar golanii care scuipau, delicat, coji de seminţe, pe stradă, te "pâsâiau" insistent, însoţindu-şi onomatopeele cu gesturi adaptate momentului!
Chiar, de ce-ar mai fi contat?
Toate aceste scene şi multe altele pe care le-am văzut sau le voi mai vedea - sper că nu pentru multă vreme - contrastau puternic cu politeţea, amabilitatea şi atitudinea civilizată a tuturor celor cu care m-am întâlnit în scurta mea vizită în Belgia sau, de-acum ceva timp, în Austria. Fără îndoială, nu toţi românii sunt neciopliţi, la fel cum nu toţi vesticii sunt gentlemani înnăscuţi. Aş fi infantilă, superficială şi profund nedreaptă dacă aş gândi aşa! Dar este greu, foarte greu, să nu sesizezi contrastele! Am mers ore întregi pe străzile din Bruxelles şi Brugge şi nu a fost copil, tânăr ori vârstic căruia să-i ceri o informaţie şi să nu ţi-o ofere pe cel mai politicos ton cu putinţă. Ba, unii chiar s-au oferit să ne însoţească o bucată de drum, pentru a ne arăta traseul pe care trebuie să-l urmăm. Altora le era suficient să ne vadă dezorientarea şi ne întrebau dacă ne pot ajuta cu ceva. Excepţii? Nu, un stil de viaţă, un (alt) mod de a trăi!
Chiar îmi amintesc o scenă care m-a lăsat, pur şi simplu, fără cuvinte. Dacă nu o surprindeam, din întâmplare, pe cameră, aş fi zis că memoria sau atenţia îmi joacă feste. Ne plimbam cu barca, în Brugge, şi, la un moment dat, am văzut pe mal un grup de tineri veseli şi vorbăreţi. Au aşteptat să ne apropiem de ei şi au ţinut să ne arate prietenia lor. Cum? Într-un mod uimitor pentru mine: unii aplaudându-ne, alţii făcându-ne cu mâna, în semn de salut. Pe cât punem pariu că, la noi, într-o situaţie asemănătoare, manifestările ar fi fost de cu totul alt gen? E-adevărat, poate la fel de zgomotoase...

În mod cert, nu o ducem deloc bine şi nici nu prea se vede limanul! Dar asta nu e o scuză pentru comportamentul ostentativ, prin care vrem să arătăm în fiecare zi că nu ne pasă de ceilalţi, că ne doare în cot dacă deranjează manelele date la maximum, că "agăţăm" în plină stradă, fără strop de ruşine, că minţim şi înşelăm fără reţinere, că nu respectăm nicio regulă! O facem ostentativ! O facem să se ştie! Aşa, să vadă lumea că avem tupeu cât cuprinde! Că suntem jmecheri şi îi "facem" pe toţi! Că aşa vrea muşchii noştri!

Nu sunt nici pe departe vreo snoabă sau vreo fiţoasă. Cel puţin, nu mă consider aşa. Dar nu-mi plac şi nu pot accepta lipsa de politeţe, glumele zgomotoase sau de prost gust, mitocăniile sau ieşirile necontrolate. Şi astea ar fi numai câteva dintre motivele care mă fac să mă gândesc foarte serios la varianta plecării în alte zări. Şi dacă pentru mine poate părea un pic cam târziu, (deşi nu prea cred că vârsta e o piedică în a-ţi reorganiza viaţa) cel mai mult aş vrea să o fac pentru copii. Nu vreau să crească aşa! Nu vreau să accepte şi să se obişnuiască cu mizeriile de zi cu zi, pe care noi deja începem să le considerăm parte integrantă dintr-o viaţă poate uşor palpitantă, dar normală!

Aş fi vrut să vă scriu cum a fost în Belgia şi nu renunţ la idee! Am să pun şi câteva poze şi imagini, dar o voi face mâine, indiferent cât ar fi de târziu. Acum parcă nici nu am putere şi nici nu vreau să povestesc, fiindcă nu reuşesc să-mi revin din şocul puternic, provocat de contraste.
În schimb, îmi vine foarte des pe buze întrebarea: "Ce căutăm în ţara asta?"

(Aproape) gata de plecare

2010-05-09T17:29:00.005+03:00

Aş fi vrut să scriu ceva pe blog încă de vineri, dar a fost o zi plină-ochi de evenimente. O zi de-a dreptul imposibilă, la capătul căreia eram stoarsă ca o lămâie! De dimineaţă, am fost invitată la o televiziune concurentă (dar nu adversară) într-o emisiune pe tema libertăţii presei. Subiect vast şi generos, timp puţin. Una peste alta, a fost o emisiune mişto. Cel puţin, eu m-am simţit bine şi, ţinând cont că era dimineaţă şi eram odihnită, chiar aveam chef de vorbă. Am scăpat de el, (de chef) pe parcurs, nu-i vorbă. După vreo 2-3 conferinţe de presă, am fugit la redacţie să fac ştirile şi, eventual, emisiunea mea, "Politica pe toate feţele". Că aşa prevedea grila. Deja aveam creierii franjuri. Am şi avut noroc cu carul, trebuie să recunosc, cu Petruţ, colegul meu, care a contribuit mult la o emisiune bună.
Acum sunt tot la muncă, încercând să las nişte ştiri pentru zilele următoare, când mă voi preumbla, de luni până miercuri, pe la Bruxelles. N-am mai fost p-acolo şi trebuie să iau o piatră în gură. Dar poate se ocupă cineva şi de asta! Fiică-mea, săraca, îşi tot face griji, să nu păţesc ceva în timpul zborului şi îngrijorarea ei, plus indispoziţia mea, îmi crează o stare generală destul de proastă şi chinuitor de insistentă. Ca să fiu sinceră până la capăt, nu prea am chef de deplasarea care pică într-un moment destul de prost. Însă, am apucat să le promit organizatorilor că merg şi nu prea obiceiul să dau înapoi. Şi sper ca şi starea mea să se mai îmbunătăţească pe drum. Pe ce mă bazez? Hm! Pe nimic.
Ţinând cont că va trebui să fotografiez şi să filmez eu, din lipsă de cameraman, voi avea imagini pe care le voi pune pe blog. Acum, să nu speraţi în cine ştie ce performanţe imagistice, într-un domeniu în care experienţa mea tinde spre zero absolut! Sper să ştiu să schimb caseta! (Deci cam aşa se pune problema!) Dar pentru că mă pricep aşa de bine să postez filme, trebuie să mă pricep să le şi fac! Însă, dacă imaginea va semăna izbitor de mult cu una surprinsă în timpul unei plimbări pe cal (ceea ce e de aşteptat), îmi rezerv dreptul de a nu o pune pe blog, aşa, dintr-o răbufnire târzie şi inutilă de orgoliu. Aşadar, fotografiile sunt de bază, că aici mă mai pricep un pic. Sau, cel puţin, aşa îmi place să cred...
Aşa că, până miercuri seara, au revoire, mes amis! Mamă, ce accent am! Alerg să-mi fac bagajele!

Duşuri reci...

2010-05-06T20:35:00.000+03:00

La robinetele târgoviştenilor abonaţi la Termica SA (încă nu ştiu de ce mai poartă numele ăsta) nu mai curge apă caldă de câteva zile bune şi, din păcate, nimeni nu ştie cât va mai dura sezonul duşurilor reci. Şi cine ştie, tace. Împinşi de curiozitate, dar mai ales de rugăminţile celor ce ascultă resemnaţi şuieratul aerului pe conductă, ne-am adresat primarului municpiului. Edilul s-a spălat pe mâini în doi timpi şi trei mişcări. Cu politeţea-i binecunoscută, ne-a trimis... şi acolo, dar şi la Termica, asta după ce ne-a explicat calm şi apăsat că nu domnia sa este cel care trebuie să deschidă robinetul. E adevărat, dumnealui e primar, dar nu se ocupă de problema asta. Da, consiliul local ar trebui să se intereseze de situaţie, dar ce legătură are edilul cu consiliul local? A! Că se intersectează absolut întâmplător pe traiectoria problemelor edilitar-gospodăreşti sau când dumnealui înaintează vreo propunere şi consilierii o votează disciplinaţi? Se mai întâmplă, e adevărat! Dar firul firav al apei calde tot nu duce la primar. Dar, fiindcă e băiat bun, ne dă un pont: apa caldă va ajunge pe conducte, atunci când Termica va plăti datoriile către Distrigaz. Şi cum bani încă nu prea sunt... Ne luăm înima în dinţi şi cu o speranţă nejustificată licărind în suflet, încercăm şi la societatea amintită. Ca nişte oameni civilizaţi, îl sunăm pe director, să nu dăm, aşa, buzna. Ghinion! Nu răspunde la telefon! O fi ocupat! Insistăm, totuşi, să ajungem în spatele uşilor de după care nu îl găsim de obicei, dar aflăm, pe şest, că ar cam fi plecat în concediu. Să nu vă gândiţi că-i prieşte odihna! Nu! Stă şi îşi stoarce creierii ca să găsească o soluţie salvatoare. Aşadar, nici aici nu găsim un răspuns, nici măcar o eschivă. Mai e o urmă de speranţă: şedinţa de consiliu local. Poate vom afla aici nişte veşti bune. Şi mă gândeam la Ionuţ, unul dintre colegii mei, cu plata facturilor la zi, care mă întreabă cu regularitate şi cu înfrigurare, dacă am aflat când vine apa caldă. Încercarea timidă de a afla ceva pe tema asta, venită din partea unui consilier PNL, era cât pe ce să fie înăbuşită în sânge. Au venit întrebări şi chiar o interpelare pe subiect, din partea unor consilieri PSD. Ei, dacă tot arde aşa, poate că cineva din partea societăţii o să le facă hatârul şi o să vină în faţa consiliului să spună cât va mai dura sezonul cold shower. Dar, poate că nu. Şi, oricum, dacă o să catadicsească să vină, robinetul nu se dechide înainte de plata facturii restante către Distrigaz. Ne minunam de zor, ca nişte gazetari veniţi de pe altă lume, că şi majoritatea din consiliul local încearcă o eschivă jalnică, în condiţiile în care ştim cu toţii că există măcar un ales al urbei care răspunde de Termica. Recunosc cinstit, n-am rămas până la finalul şedinţei. Am întrebat, însă, un coleg, dacă cineva de la societatea atât de des pomenită a nimerit, măcar din greşeală, Primăria până la terminarea şedinţei. Nu, n-a venit nimeni! Petruţ, colegul meu era indignat şi se întreba cum se poate afişa o asemenea atitudine? Păi se cam poate! În ţara asta, din păcate, se poate orice.

În timp ce scriu rândurile astea, cu gândul la atitudinea cinică şi jignitoare pe care a adoptat-o administraţia oraşului faţă de cetăţeni, Petruţ, îmi spune alarmat, pe messenger, că vine apocalipsa: Băsescu a anunţat calm şi detaşat că pensiile se reduc cu 15%, iar salariile bugetarilor cu 25%.Păi, în astfel de situaţie, putem să ne mai gândim la apa caldă? Oricum, la cum arată situaţia economică din ţară şi la cum va evolua, ne vom tăia singuri ţevile şi, cu puţin noroc, le vom vinde la fier vechi! Poate avem noroc şi prindem un preţ bun! Vi se pare că exagerez?

Puţin timp liber, vă rog! Îl vreau la pachet!

2010-05-05T20:52:00.003+03:00

Am sperat cu toată fiinţa ca pauza de 1 Mai să mă pună pe picioare. Ei, bine, n-a fost aşa! Ba, aş putea spune că sunt mai dărâmată de oboseală acum, decât înainte de zilele astea libere. Merg la filmări fără nicio tragere de inimă şi fac eforturi care tind spre disperare să mă concentrez, fiindcă n-ar fi rău să mai şi pricep câte ceva, dacă tot m-am apucat. Mă aşez în faţa calculatorului la scris, şi-mi răsar din agenda albastră partide, strategii, declaraţii sau intenţii. Pagini pline cu un scris nervos, plictisitor de ordonate, care îşi amestecă rândurile atunci când le răsfoiesc din dorinţa de a nu fi scăpat vreun subiect bun de exploatat. Dacă, să zicem, mă plictisesc de politică, pot să mă relaxez cu problemele de administraţie, cu proiecte iniţiate şi, după caz, sabotate, cu şedinţe care încep în toiul zilei şi se termină la lăsarea serii, după dispute obositoare duse la fiecare dintre cele 5672456 de puncte pe ordinea de zi. Gata! Nu se mai poate aşa! Nu mi-a mai rămas nicio fărâmă de putere sau voinţă! După ce mă întorc de la Bruxelles, intru în concediu! În plus, le-ar prinde bine şi copiilor prezenţa mea pe-acasă! Şi poate am timp şi de o fugă la Salzburg. În fond, nu trăim şapte vieţi să ne permitem luxul de o risipi pe asta! Îmi vine să cer în gura mare: Puţin timp liber vă rog! Cât costă? Îl iau la pachet!

Mi-e somn, al naibii de somn. Parcă aş avea ochii plini de nisip, iar plumbul din pleoape mă împiedică să-i mai ţin deschişi, deşi aş vrea să mai fur o oră de timp liber! De timp numai pentru mine! Ştiu că o să dorm, însă, după un obicei care deja nici nu mă mai enervează, n-o să reuşesc să mă odihnesc la capătul unei nopţi care ţine, parcă, o clipă. Şi de dimineaţă, o s-o iau de la capăt planificându-mi filmările, redactându-mi ştirile, notându-mi ideile...Ce bine sună Goran Bregovic!
...Noapte bună!

Nici încrederea nu rămâne nepedepsită...

2010-05-04T11:41:00.007+03:00

Încercând să conving o persoană cât de mult se înşală în privinţa celorlalţi şi cât de greşit este modul în care pune problema (efort zadarnic, desigur), am neglijat ce era mai important: pe voi. O să-mi repar greşeala încă de azi. Imediat ce termin de făcut ştirile şi emisiunea, o să postez ceva pe blog. Asta ca să nu vă îngrijoraţi, cumva, că am păţit ceva. Iar celor care m-au sunat să mă întrebe dacă sunt bine, le mulţumesc pentru grijă şi îi asigur că sunt OK!

Am un singur regret: mi-am pierdut timpul!
Am şi o mare satisfacţie: am reuşit să-i cunosc mai bine pe cei din jurul meu şi să le descopăr falsitatea şi făţărnicia. A fost o experienţă destul de dură, ţinând cont de faptul că au încercat să le exerseze chiar pe pielea mea, sub protecţia anonimatului sau, la nevoie, a unei identităţi de împrumut. Recunosc, m-a contrariat, pe moment, cinismul ridicat la rang de dezinvoltură şi spontaneitate. Apoi, m-a cuprins o imensă silă! Dar, este verificat că ce nu poate să te omoare te face mai puternic... Iar eu n-am murit şi nici nu prea am de gând, stimaţi... anonimi. Şi o să continui să scriu. Nu o să mă rezum la postat filmuleţe, chiar dacă ştiu că mă pricep (şi la) asta destul de bine. Şi o să mă încăpăţânez să mă semnez, pentru că aşa procedez de când mă ştiu.
Spuneam că am un regret şi o mulţumire. Am, însă, şi o temere: mi-e teamă ca, nu cumva, după astfel de experienţe pe care, cu siguranţă, le trăim mulţi dintre noi, mai devreme sau mai târziu, să ni se mutileze ireversibil sufletele, astfel încât să nu mai avem încredere în nimeni şi nimic; să ajungem să ne suspectăm şi propriile umbre de intenţii rele. Viaţa ne dovedeşte în fiecare zi că şi încrederea împărtăşeşte soarta faptelor bune şi nu rămâne nicioadată nepedepsită. Se poate trăi cu astfel de spaime? Se poate trăi impunându-ne să îi considerăm pe toţi plămădiţi din cinism, ignorând prezumţia de nevinovăţie, care nu este o invenţie a dreptului, ci un reper de normalitate? Nu prea cred! Poate doar cu preţul unui imens disconfort psihic şi cu garanţia unor sechele grave pe viaţă. Aşa că, în ciuda riscului de a-mi lua din nou un lighean cu lături în cap, am decis să am încredere în oameni. Mai puţin în anonimi.

Urrrra!! Am filmuleţele cu Liviu Voinea!

2010-04-28T18:34:00.001+03:00

Aşa cum ameninţam zilele trecute, am postat (în sfârşit!, aţi zice unii dintre voi) filmuleţe cu Liviu Voinea, înregistrate la Universitatea Valahia din Târgovişte (vezi postarea cu titlul "O oră de economie. Aplicată"). Scuze pentru întârziere, dar am tot căutat soluţii tehnice pentru ca postările să poată fi aşezate altfel în pagină. Şi-acum, o recomandare: merită să aruncaţi măcar o privire pe filmuleţe!

Precizare

2010-04-27T21:02:00.002+03:00

Ziceam în postul anterior că zilele acestea, un bun prieten împlineşte o frumoasă vârstă. Ei, bine, chiar astăzi se întâmplă fericitul eveniment. De ce ştiam eu că pe 24 aprilie? Când vă spuneam că nu reţin datele...

Cu drag, pentru un Prieten

2010-04-27T20:06:00.003+03:00

Deşi mă consider o persoană sociabilă (cei care vor să mă contrazică pot să o facă, fără teama că m-aş putea supăra pe ei) nu am mulţi prieteni. E şi o vorbă care spune "puţin, dar bun"! Pe principiul ăsta am mers şi în relaţiile inter-umane, iar viaţa mi-a demonstrat că nu am greşit. Aşadar, am prieteni puţini, dar buni, pentru care aş putea sări oricând în foc, dacă ar fi cazul. Şi asta pentru că preţuiesc prietenia lor, dar şi acele calităţi care însumate, fac din aceste persoane oameni pe care îi pot numi cu bucurie Prieteni. Da, Prieteni cu P mare.Pot spune asta după ani întregi de prietenie caldă, deschisă, sinceră, frumoasă, adevărată. Pot părea vorbe mari, dar ele nu reuşesc nici pe departe să îmbrace toate bucuria, încrederea şi liniştea date de momentele petrecute cu ei, fie şi la o cafea. O simplă cafea. Doamne, şi câte avem să ne spunem la o banală ceaşcă de cafea care este, de fapt, întotdeauna, un pretext pentru a ne vedea şi a vorbi...!

Zilele acestea, unul dintre bunii mei prieteni... întinereşte cu un an. Nu puteam lăsa momentul să treacă nemarcat, dintr-o multitudine de motive. Nici nu ştiu cu care să încep... Încerc totuşi câteva argumente de forţă, fără pretenţia sau dorinţa de a le ierarhiza. Păi, pentru că ştie să asculte şi dă sfaturi cu delicateţe, încercând să nu-şi impună punctul de vedere, ci să-ţi ofere, diplomat, alternative. Pentru că este inteligent, citit şi are simţul umorului. Pentru că are replicile şi poantele la el. Pentru că îi poţi spune o glumă, fără teama că trebuie să-i desenezi minute bune ce ai vrut să-i spui. Pentru că pregăteşte cu atenţie o cafea bună, care te pune pe picioare cât ai clipi. Pentru că îi iese o ciorbă de burtă de te lingi pe degete. Pentru că face şi o saramură de peşte grozavă, din captură proprie. (Chiar se pricepe la gătit, dar, doamnelor şi domnişoarelor, este un pic cam însurat) Pentru că ştie, de fiecare dată, să te facă să te simţi binevenit în casa lui. Pentru că regreţi că pleci şi că nu aveţi mai mult timp la dispoziţie pentru a sta la taclale. Pentru că are bicicletă medicinală pe care mă lasă să "o omor" de câte ori o prind. (Sună cam meschin, dar nu puteam să nu punctez şi asta) Pentru cele câteva concedii frumoase petrecute împreună de familiile noastre la mare. Pentru că şi el a fost unul dintre cei care m-a încurajat şi ajutat la povestea cu blogul. Pentru că este soţul Luminiţei şi tatăl unei minuni de fetiţe. Pentru că şi el, şi soţia lui sunt oamenii pe care poţi să îi suni când simţi că ai nevoie de o vorbă bună.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, vreau să-ţi spun simplu, cu drag şi cu sinceritate: La mulţi ani, Ovidiu! Şi să-ţi mulţumesc, de data aceasta în mod public, (atât cât îmi permite traficul pe blog) pentru bucuria şi onoarea pe care ne-o faci rămânându-ne acelaşi bun prieten!

Idei în folosul statului

2010-04-26T19:14:00.000+03:00

Viitorii adulţi ai ţărişoarei ăsteia par preocupaţi de mici. Şi faţă de ce ar putea să-şi arate interesul profund, dacă nu pentru taxe şi impozite? E bine să le înveţe de mici, să nu aibă vreun şoc atunci când vor fi obligaţi să se descurce singuri. Deunăzi, vorbeam cu soacră-mea despre anumite aberaţii ridicate la rang de reguli, cum ar fi cea că proprietarii unui apartament cu patru camere (cazul nostru) plătesc pentru efortul nepreţuit al femeii de serviciu de a trage după ea un mop îmbâcsit mai mult decât cei care au apartament cu două camere, de exemplu. Nu mai comentez aici, că n-are niciun rost şi m-am enervat destul când am auzit idioţenia respectivă. Mai vorbeam noi şi despre alte cheltuieli incluse în preţul întreţinerii, cum ar fi plata pierderilor înregistrate la ţevile de la subsol, numai delicatese administrative... Fiică-mea, care îşi făcea lecţiile lângă noi şi părea foarte preocupată de adjective, (nu peste mulţi ani o să le folosească din plin) îşi ridică brusc ochii din caiet şi mă întrebă cu candoarea specifică vârstei: "Mami, dar pentru că ne jucăm în faţa blocului trebuie să dai nişte bani în plus?". Mărturisesc sincer, nu ştiam dacă să râd sau să mă îngrijorez la gândul că le-ar putea da ăstora idei. Nu m-aş mira să le dea prin cap să instituie taxa pe joacă sau taxa pe statul la aer pe bancă. (Na! Acum le dau şi eu idei!) Cum de ce să plăteşti? Păi, în primul rând, respiri aerul statului şi îi toceşti şi băncile ca un nesimţit. Şi-n plus, dacă stai pe bancă, înseamnă că ai timp. Dacă ai timp, se poate presupune că ai bani. Şi dacă ai, e cazul să dai! Sau, de ce nu, taxa pe interfon. Că doar îl foloseşti zilnic, ba chiar de multe ori pe zi. Păi, stai, nene! Unde te trezeşti? În Vestul Sălbatic? Îl foloseşti ca un inconştient? Plăteşti! Numai că încă nu ştiu dacă sumele vor fi stabilite tot în funcţie de numărul camerelor pe care le ai în dotare. Sau de numărul pe care îl ai la apartament... Sau la pantofi... În fond, ce mai contează? Şi cine se mai încurcă în astfel de detalii? Hm... Şi când mă gândesc că, totuşi, am râs la întrebarea fiică-mii!

Nervi comunitari de primăvară

2010-04-22T19:49:00.003+03:00

Astăzi am fost cu maşina televiziunii la Şcoala Populară de Artă din Târgovişte pentru un interviu. În nemernicia noastră, ca nişte câini turbaţi, încercând să economisim timp, am mers până la poarta instituţiei cu maşina, intrând pe o stradă a Centrului Vechi, proaspăt pavată cu dale din granit, a căror provenienţă o putem intui. De, ziarişti cu tupeu! Imediat ce am oprit, a răsărit lângă noi un vajnic reprezentant al Poliţiei Comunitare care ne-a şi luat la rost. Ne ochise de departe. Ne-am recunoscut spăşiţi vina de a fi călca sub roţile netrebnice ale maşinii noastre de serviciu minunatele dale proaspăt plantate. Domnul, înţepenit în uniformă, a continuat imperturbabil mustrarea, pe un ton destul de ridicat şi într-un registru plasat departe de politeţe, spunându-ne apăsat că dacă se mai întâmplă o dată, o singură dată, ne va fi ridicată maşina. Imediat! Parcă şi vedeam utilajul ameninţător îndreptându-se spre umilul nostru automobil şi ridicându-l într-o clipită pe platformă, cu tot cu cei trei colegi ai mei din automobil care mă priveau încurcaţi. Ce, dacă suntem de la televiziune chiar avem voie să venim pe unde avem noi chef? Nu! Doamne-fereşte! Nici n-am pretins asta! Ce dacă nu ne-a spus nimeni că nu avem voie pe acolo? Trebuia să nu intrăm! Şi-apoi, dumnealui hotărăşte cine poate sau nu să intre pe acolo, că doar nu e pus degeaba! În cele din urmă, dovedind o neţărmurită înţelegere şi îngăduinţă, domnul poliţist comunitar (!) ne-a iertat de data asta. Subliniez: poliţist comunitar, nu paznic, aşa cum deplasat şi total neinspirat l-a numit colegul meu! El nu e paznic! Clar? Clar! Îmi pare rău dacă ne-a indus în eroare prezenţa şi nu ne-am uitat mai atent la uniformă. Nu mai facem! Încercând să pună punct situaţiei neplăcute, colegul aflat la volan a tăiat-o englezeşte cu maşina de la locul faptei, lăsându-ne pe mine şi pe operator pradă moralei în formă continuată, pe care am îndurat-o strângând puternic din dinţi şi reprimându-mi orice ieşire sau replică. Mă gândeam că aş fi reuşit să transform rapid scena într-un ditamai scandal cu organu' şi nu se făcea. După interviul de la Şcoala Populară de Artă, aproape că uitasem de nervii produşi de incident şi de tot ce-mi venise să zic şi renunţasem la timp. Am ieşit, totuşi, prevăzători din perimetrul protejat de cerberi, călcând sfios pe vârfuri dalele de granit, până la marginea unei gropi în lucru cu pretenţii de stradă în devenire. Ne propusesem să aşteptăm acolo maşina vinovată de violarea spaţiului protejat, privind temători la semnul care indica faptul că acolo chiar se ridică maşinile. (Mi-am şi permis o glumă de prost gust pe marginea poveştii cu ridicatul. Ce m-o fi apucat?) Timp în care, în spatele nostru a răsărit, semeţ, o altă maşină care venise taman pe ruta încercată de noi mai devreme, fapt incalificabil, care, cu câteva minute în urmă, îi ridicase ameninţător tensiunea domnului poliţist comunitar. Aşteptam reacţia promptă şi eficientă a acestuia. Numai că, de data aceasta, organul era liniştit. Nu s-a enervat, n-a comentat, nu a ameninţat cu ridicarea maşinii. M-am uitat mai atent la şofer. Parcă îl ştiam de undeva... A, da, era un consilier local municipal al PD-L. Bine, nu cred că asta l-a impresionat pe domnul poliţist comunitar (vedeţi, am reţinut!), de nu a schiţat niciun gest şi n-a scos nici un sunet. Motivul cred că era altul. Sigur obosise, bietul de el, să se mai certe cu tot felul de indivizi refractari şi tupeişti, care nu vor să înţeleagă nici în ruptul capului că sunt străzi pe care nu e voie să circuli cu maşina şi pace! Aşa că s-a lăsat păgubaş! Păcat că nu am prins şi noi organul în toane atât de bune! Am fi reuşit să scutim nişte nervi ...

O oră de economie. Aplicată.

2010-04-21T16:22:00.002+03:00

Liviu Voinea, directorul Executiv al Grupului de Economie Aplicată a reuşit performanţa de a vorbi despre economie, încât să înţeleg până şi eu cum devine chestiunea cu criza economică şi cu sistemul atât de greoi şi complex. Şi trebuie oarece talent pentru asta! Dar nu m-a surprins cu tehnica sa oratorică, cu felul de a pune problema, dat fiind că ştiam ce poate. Liviu Voinea e un obişnuit al emisiunii lui Gâdea, unde spune, fără menajamente, ( când tace Valentin Stan, fireşte) că o să ne cam ia naiba dacă nu se iau nişte măsuri corecte. Şi asta repede. A vrut o spună şi azi, studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice, de la Universitatea Valahia, dar un pic mai nuanţat. Însă la fel de savuros. Sper să nu uit să pun pe blog câteva fragmente din discursul său, ca să vă daţi singuri seama de asta. (Leo, mulţumesc pentru invitaţie!)
A! Şi o mare... nici nu ştiu cum să-i spun... să zicem dezamăgire! Nu vreau să mă comport ca o babă moralistă şi acră, dar frazele lui Voinea au cam ricoşat din capul multor studenţi prezenţi acolo, cam ca din colţul mesei. Evident, era mult mai interesant de butonat telefonul mobil (şi-aşa n-avem noi cum să salvăm economia!) sau de vorbit cu colegul sau colega (că nu se mai văzuseră de multă vreme), decât să asculte un discurs simplu, uşor de digerat şi, pe de altă parte, extrem de intersant, de care nu se bucură în fiecare zi. Plus o prezenţă agreabilă. Asta e... Dar de ce mă mai mir?

"Viaţa e frumoasă şi când plouă!"

2010-04-20T10:17:00.000+03:00

După o săptămână în care am încercat să las de-o parte blogul, sperând că o să-mi limpezesc un pic gândurile, am simţit un soi de mâncărime a degetelor. V-aţi prins: am chef de scris! Drăguţ din partea mea! Numai că nu ştiu de ce am senzaţia că sunt la început. Parcă ar fi prima oară (la postare mă refer, deşi cred că nu era necesară precizarea). Dar, uşor-uşor, cu o postare mică azi, cu una mâine (nu garantez pentru dimensiune), voi încerca să-mi reintru în ritm. Şi-n plus, mi-era cam dor să vorbesc cu voi, cei care intraţi din când în când pe blog, îl "răsfoiţi" în trecere sau citiţi postările şi chiar lăsaţi comentarii. Dacă am reuşit să-mi adun gândurile? Hm! Greu de spus. Sunt momente când îţi vine să laşi totul baltă, când crezi că nu are niciun sens atâta zbucium zilnic. Noroc că astfel de momente trec relativ repede. Am ajuns însă la o concluzie: cred că am obosit şi nu e deloc vorba de o toană atunci când spun că aş vrea un time out. Ce-am făcut în perioada asta? Iarăşi greu de spus. Am încercat să mă bucur de prezenţa copiilor ori de câte ori am prins o breşă în program, am încercat să-mi fac jobul cât de bine am putut (deja se simte un soi de rutină, ceea ce nu prea e de bine), am încercat să mai fac câte ceva pe acasă şi am stat cu ochii pe ştiri şi pe cerul patriei pentru că îmi propusesem să ajung la Salzburg. Dar nu s-a putut din motive de nor. Şi am dormit. Cu toate astea, mi se pare că tot nu reuşesc să mă odihnesc suficient... Ceea înseamnă că nu somnul este soluţia, ci odihna activă.
Dar destul cu văicăreala! Şi-aşa e o vreme mohorâtă, care parcă se lipeşte de geam ca o pâclă, nu mai e necesară şi starea mea ca să vă indispun definitiv.

Şi-apoi, ori de câte ori mă simt toropită de vreme (şi de vremuri), îmi amintesc o vorbă a unui fost coleg care, din păcate, nu mai este printre noi. Simţindu-şi sfârşitul aproape, privea pierdut pe geam la ploaia rece şi monotonă. A zis atunci, apăsat şi trist, dar mai mult pentru sine, câteva cuvinte pe care nu o să le uit niciodată: "Viaţa e frumoasă şi când plouă!".

Tăcere...

2010-04-12T20:36:00.001+03:00

...măcar pentru câteva zile. Mă gândesc că poate-i mai bine aşa. Şi-apoi, cui nu i s-a întâmplat să i se înece, măcar o dată, corăbiile? Eu m-am ocupat de ale mele, zilele astea, ca un personaj notoriu de flotă, cu ceva ani în urmă. Cu mult talent, adică.
Dar o să(-mi) revin...!

Un gest cât o mie de cuvinte

2010-04-09T20:38:00.001+03:00

Pe la sfârşitul lunii martie am primit un telefon de la un bun prieten şi coleg, Victor Mihalache. Vroia să mă întrebe dacă am aflat. Nu, ce să aflu? A! Păi povestea e un pic mai lungă. Primarul comunei Vulcana Băi a găsit pe youtube filmul documentar dedicat localităţii (Vulcana-Băi, Izvor de linişte), realizat în urmă cu aproape un an. I-a plăcut şi a ţinut să ne cunoască pentru a ne mulţumi. L-a sunat pe Victor Mihalache despre care ştia că realizează o emisiune pentru Columna şi l-a întrebat cine sunt cei de pe genericul documentarului. A aflat şi tot prin colegul nostru a transmis şi invitaţia de a ne prezenta, negreşit, pe 25 martie, la o şedinţă de consiliu local în cadrul căreia urma să ne mulţumească printr-o scrisoare publică pentru emisiune. Toate acestea m-au mirat, trebuie să recunosc. De obicei, ziariştii sunt sunaţi pentru a fi luaţi la rost, eventual înjuraţi şi ameninţaţi cu procese pentru ceea ce spun sau scriu, şi mai puţin spre deloc pentru a li se mulţumi. Sau, în cel mai bun caz, dacă împricinatul nu este sunat şi tras de urechi, înseamnă că materialul nu l-a deranjat prea rău pe cel vizat, iar semnatarul ar trebui să răsufle uşurat că a scăpat de o discuţie în care argumentele pot face dese trimiteri la origini sau/şi la atlasul zoologic.

Şi mai era un motiv pentru care iniţiativa primarului de la Vulcana-Băi nu se înscria în regulă: când realizezi astfel de emisiuni o faci de drag şi cu drag. N-are cum să nu-ţi placă să vorbeşti despre locuri rupte de lume, unde vânzoleala cotidiană nu are ce căuta, unde timpul are legile lui şi se măsoară în secole. Şi nu aştepţi mulţumiri, pentru că acestea vin oricum atunci când vezi emisiunea gata montată şi pregătită de difuzare. Uiţi că ai fost obosit şi că a fost drumul greu. Uiţi că ai stat cu ochii pe ceas ca să nu întârzii. Uiţi că ţi-a picat acumulatorul sau că nu ai lumină bună şi că ţi-ar mai fi trebuit nişte cadre. Uiţi de toate neplăcerile şi te bucuri de rezultatul muncii. Dar mai ştiam câteva lucruri: Emil Drăghici este un edil atipic, care nu se înscrie deloc în tagma celor care folosesc primăria ca pe o fortăreaţă în care se ascund când nu au chef să dea ochii cu cineva sau ca pe un loc pe care îl vizitează în scop recreativ, când mai scapă de afaceri, un loc unde mai pot să bea în tihnă o cafea (că secretara o face bună, nu ştiu cum naiba îi iese aşa). Ştiam că omul se implică şi că îi pasă de comună şi de oameni. Îl cunosc de ceva vreme. Emil Drăghici este, de altfel, singurul primar independent din Dâmboviţa pentru că se plasează dincolo de interesele politice. Un astfel de gest de mulţumire venit din partea unui astfel de om nu are cum să nu te onoreze. Şi, în plus, face mai mult decât o mie de motive pentru a continua seria emisiunilor documentar, lansată anul trecut de colegii mei Ionuţ Cârjan şi Sebi Căpăţână..
Aşadar, în ziua stabilită, mi-am luat pe sus colegii (ei fiind, de fapt, cei care au dus greul emisiunii, mie revenindu-mi, de data asta, doar misiunea de a retuşa puţin textul şi de a-l lectura), l-am luat şi pe Victor care, deja, se simte acolo ca acasă şi am mers la Vulcana-Băi. Aveam să intrăm într-o sală de consiliu dotată cu două retroproiectoare, dar şi cu câte un calculator pentru fiecare ales al obştei. Consilierii discutau preocupaţi şi pe un ton colocvial, înainte de şedinţă, pe marginea ordinii de zi. Parcă intrasem deja în altă ţară. Am fost conduşi la locurile rezervate şi ni s-au prezentat subiectele şedinţei. În timpul acesteia mai aveam să aflăm că există obiceiul ca, o dată pe an, în luna mai, consiliu local să se reunească la Mănăstirea Bunea, unul dintre locurile prezentate de noi în emisiune. Şi pentru că nu se vor abate de la regulă, consilierii se vor întâlni şi anul acesta în acel univers al reculegerii şi al smereniei. Am avut bucuria de fi şi noi invitaţi acolo şi, negreşit, vom merge.

Dincolo de mulţumirea că eforturile colegilor mei nu trecut neobservate, că pot exista şi cuvinte frumoase pentru ceea ce faci, am înţeles că merită să continuăm. Şi, sincer, gândul că cineva uită de griji şi se uită la o emisiune care îl rupe, chiar preţ de câteva minute, de o lume haotică, nu poate decât să te determine să munceşti mai departe.

Hai cu weekend-ul!

2010-04-09T19:10:00.002+03:00

Săptămâna asta a fost foarte plină şi agitată. Las de-o parte durerea cruntă de măsea (oi fi tras curent, că stă să se umfle), dar n-am avut timp nici să mor. Şi a culminat cu ziua de azi la care, deja, mă uit chiorâş că nu se mai termină odată. Noroc de o pauză scurtă, de câteva minute, care m-a remontat. Colac peste pupăză, dorm foarte rău şi nu pot să dau vina nici pe luna plină. M-ar fi consolat identificarea unui vinovat pentru somnul meu chinuit. Dar visez... Visez deja la un concediu, cât de mic, fără telefon de serviciu, fără probleme la redacţie, fără filmări şi programări. Câteva zile de linişte. S-aud cum creşte iarba! Noroc că vine weekend-ul şi sper într-o ieşire la un picnic, ieşire pe care am pus-o la cale în seara asta cu colegii pentru duminică. (Mai sunt amatori care vor să se înscrie în program? Lista e deschisă!) Aşa că, hai cu week end-ul!

Controlul tehnic de calitate

2010-04-06T17:44:00.002+03:00

Într-una din zilele trecute, primarul Târgoviştei a rostit o frază memorabilă pentru contemporani şi posteritate. Edilul a declarat tranşant că nu iubeşte deloc, dar deloc, centrul oraşului! Mirată, iniţial, de cuvintele apăsate ale domnului Boriga, am încercat rapid să găsesc motivele pentru care tânărul edil a ajuns la astfel de trăiri faţă de una dintre zonele importante ale oraşului. Să fie de vină clima? Nu, nu cred, deşi nu e la fel de prielnică precum cea din ţările calde... Să fie stilul arhitectonic, uşor haotic? Noo, nu poate fi asta! Faptul că acolo se află sediul Prefecturii şi al Consiliului Judeţean? Ei, exagerări răutăcioase, ca de obicei... Infrastructura depăşită? Hm, ar putea fi, deşi nu cred... Şi totuşi, care ar putea să fie vina zonei amintite, de nu a reuşit nicicum să intre în graţiile edilului şef? Ei, bine, tot domnia sa mă scoate din chinuitoarea incertitudine, venind cu argumentul care m-a lăsat mască, deşi credeam că nu mă mai poate mira nimic: "Pentru calitatea oamenilor care locuiesc în centru!". Au! Asta, mărturisesc sincer, a durut! Acum, stând şi repetând în gând declaraţia cu pricina, nu pot să nu mă întreb care sunt criteriile pe baza cărora domnul primar cataloghează locuitorii municipiului pe care îl conduce. Mă întreb aşa, ca cetăţean al aceluiaşi municipiu, deşi cam bănuiesc în ce ar consta proba de departajare. Iarăşi mă întreb care ar fi cartierele dragi primarului, deşi aş avea şi aici câteva variante de răspuns. Şi mă mai întreb, chiar cu riscul de a transforma şi cartierul în care locuiesc într-o zonă deloc iubită de primar: de când s-au schimbat regulile democraţiei şi edilul este cel în măsură să dea calificative locuitorilor şi nu invers? Chiar dacă am simţit un soi de amărăciune la auzul vorbelor tânărului şi impetuosului primar, mai sper, totuşi, ca respectiva zicere din Săptămâna Mare să fie o eroare regretabilă a celui în care multă lume îşi pusese speranţa, iar declaraţia să fie însoţită, neîntârziat, de scuzele de rigoare.

Un gând de Paşte

2010-04-02T12:01:00.001+03:00

În aceste zile ne gândim, poate mai mult ca niciodată, la sacrificiul suprem făcut de Iisus pentru noi. La suferinţele Lui, la renunţarea de Sine, la Răstignirea prin care îmbrăţişează de sus, de pe Cruce, întreaga lume, la speranţa că noi, oamenii, vom şti să preţuim cu-adevărat Darul oferit cu bunătate de Fiul lui Dumnezeu şi că toate acestea nu vor fi fost în zadar. Acum, poate mai mult ca niciodată, avem nevoie de linişte, de speranţă, de iubire, de iertare... Pare mult, dar stă în puterea noastră. Putem să nenunţăm, măcar acum, la patimile noastre lumeşti, la dorinţa de revanşă, la nepăsare, la ură. Iarăşi poate părea mult. Dar se poate!

Toate gândurile noastre bune să se adune în lumina vie a candelelor sfinte pe care le vom aprinde în Noaptea cea de Taină a Învierii pentru a ne lumina calea spre împlinire şi mântuire!

Paşte fericit tuturor!

Problemă

2010-03-30T12:16:00.001+03:00

Avem un sistem de Învăţământ foarte prost gestionat, subfinanţat, care traversează o criză acută şi în care îşi desfăşoară activitatea foarte multe cadre didactice minţite şi obligate să trăiască la limita sărăciei. Totodată, avem un sistem de salarizare diferenţiat, din care nu mai înţelege nimeni nimic. Mai avem şi foarte mulţi elevi derutaţi de conţinutul programelor, de rapiditatea cu care se schimbă structura examenelor şi durata unui ciclu de învăţământ. Şi ar mai fi un ministru al Educaţiei vizibil depăşit de situaţie, dar pe care îl cam doare în pixelul albastru de toate acestea.
Se cere:
a) Să se calculeze daunele produse de incompetenţa guvernanţilor;
b) Viteza cu care domnul Daniel Funeriu ar trebui să-şi înainteze demisia.

România ascultată

2010-03-26T14:22:00.003+02:00

O să vă vină greu să credeţi, dar cineva tot ne ascultă! Degeaba ne lamentăm că nu suntem luaţi în seamnă de nimeni! Cineva ne ascultă cu multă răbdare la telefon şi cu multă luare-aminte prin restaurante, unde ar trebui să ne obişnuim, încet-încet, să alegem şi să dăm de-o parte microfoanele introduse cu multă delicateţe, în macaroane, pentru gust, evident! Asta ca să nu le înghiţim, Doamne-fereşte! După ce că stricăm bunătate de tehnică, riscăm să ne şi deranjăm la stomac. Apoi, vă daţi seama cât efort depun alţi oameni, de bine şi ei, să transcrie conştiincios conţinutul convorbirii şi să mai şi înţeleagă toate cuvintele! Noroc cu punctele de suspensie, că le mai salvează din timp! Şi-apoi, vă daţi seama ce misiune grea au cei care trebuie să ne asculte când suntem, să zicem, la toaletă? Le trebuie ceva experienţă să fie pe fază în cazul în care ne scapă ceva demn de reţinut. Când toţi depun atât de mult efort ca să te bage în seamă, nici nu mai poţi avea pretenţia, aberantă în acest context, de a fi interpretat corect ceea ce spui. Important e că te-ai exprimat şi, astfel, ai comis infracţiunea de a da glas gândurilor! De unde atâta tupeu? Şi-aşa vorbeşti pe banii statului! Şi măcar dacă efortul celor care se obosesc să ne asculte s-ar opri aici! Dar nu... Ei îşi duc munca până la capăt, în mod consecvent şi profesionist! Dau trascripturile la presă, pe surse...Alt proces care implică efort şi coordonare... Bine, apoi lucrurile se simplifică pentru toată lumea. Ai apărut într-o anumită partea a presei (cum se spune acum) ca sursă citată? Gata! Eşti vinovat! Doar nu au prăpădit bunătate de cerneală sau kilowaţi întregi degeaba! Doar nu şi-au răcit gura de pomană! Şi, în general, dacă ne gândim un pic, nu iese fum fără foc. Ai făcut tu ceva, că doar nu eşti uşă de biserică! Ce procese, dovezi, sentinţe sau alte asemenea nimicuri? În noul stat de drept se lucrează repede şi eficient. Aşa că, la arest cu tine! Nu te speria! E preventiv! Dar ai, totuşi, timp destul să-ţi dovedeşti apoi nevinovăţia, dacă ţii cu tot dinadinsul şi mai ai şi chef de asta. Oricum, peste câteva zile e foarte posibil să ieşi din arest. Cineva s-a gândit la toate. A! Cum rămâne cu onoarea?
Ei, de-aici ar trebui să te mai descurci şi singur!

Pixelul albastru din Educaţie

2010-03-24T14:50:00.000+02:00

În vreo 15 minute ar trebui să intru în studio pentru a înregistra o ediţie specială pe tema bramburelii din Educaţie. M-am uitat pe ziare şi pe fluxul agenţiilor de ştiri, ocazie cu care am constatat cu stângere de inimă că sunt şi mai temeinic băgată în ceaţă. Sunt profesori care au dat statul în judecată, au câştigat şi au primit salarii mărite cu 33%, alţii au prins mărirea de 17 %, alţii le-au cumulat, ajungând la o mărire de salariu de 50%. Pentru unii, nu s-au ajuns banii nici măcar pentru creşterea de 17%, iar sursele spun că cei care au primit 33% vor putea constata că li se vor micşora salariile viitoare... Cine să mai înţeleagă ceva din babilonia creată cu mult talent şi aplicare în Învăţământ? Bine că dl Funeriu se descurca admirabil, cu ceva timp în urmă, când calcula viteza pumnului prezidenţial, încât nu i-a dat cu virgulă! Aşa se face că ministrul a izbutit să se evidenţieze numai prin precizia şi rapiditatea cu care a măsurat din ochi viteza mâinii primului om în stat, semn că are ceva experienţă în domeniu! Acum, se pare că îl încurcă destul rău pixelul albastru...

Waiting...

2010-03-23T17:57:00.000+02:00

... for the miracle. Am ascultat Leonard Cohen. Mi-era dor de muzica lui şi de el...

Amintiri...

2010-03-22T17:54:00.006+02:00

Cineva m-a întrebat cu ceva timp în urmă - chiar mi pare că a trecut o veşnicie de atunci! - care este cea mai frumoasă amintire. N-am putut să răspund pe loc, în primul rând pentru că e greu să faci o astfel de ierarhiezare. Şi-apoi, amintirile se amestecă, se transformă, îşi pierd uneori însemnătatea şi nu mai păstrează acurateţea momentului trăit la vremea respectivă. Cu toate acestea, îmi dau seama că amintiri le mele dragi sunt cele legate de bunica mea. Imaginile calde, care au păstrat forţa şi expresivitatea clipei sunt cele în care bunica se pregătea şi ne pregătea pentru sărbătoarea de Paşti. Pregătirile începeau întotdeauna cu vreo trei săptămâni înainte de Înviere, ca să fie timp suficient pentru toate. Ajutată de bunicul, făcea curăţenie în curte şi în grădină. Adunau toate vreascurile strânse peste iarnă în câteva grămezi şi le dădeau foc. Nimic nu se compara cu mirosul dulce-înţepător de fum care, deşi mă îneca, nu mă putea îndepărta de vâlvătaie. Şi nici nu-mi păsa că miroseam atât de tare a fum, încât nici pisica nu se mai apropia de mine ore bune. Apoi, bunica văruia gardurile de lemn şi pomii, iar locul împrumuta, ca prin farmec, strălucirea şi puritatea varului alb-albăstrui în care înmuia bidineaua pe care o trecea cu grijă peste suprafeţele ridate şi înnegrite de ploi. Şi câte nu erau de făcut în gospodăria care, în Săptămâna Mare, musai trebuia să arate impecabil! Trebuia să se învârtă după soare, cum spunea bunica...
O, şi-apoi bunătăţile pentru masa de Paşti...! Bunicii mei erau singurii din zonă care mai păstrau în stare foarte bună cuptorul de lut pentru pâine şi cozonaci, ocazie cu care vecinele vorbeau din timp cu bunica pentru a se programa "la copt". Asta se întâmpla, de obicei, în Joia Mare. Era o zi pe care o aşteptam cu neascunsă plăcere. În primul rând, ştiam că voi merge la biserică, unde trebuia să duc buchetul de zambile şi narcise pe care îl aşezam cu emoţie pe Sfânta Masă. Apoi, pentru că puteam asculta savuroasele poveşti ale gospodinelor care trebăluiau în faţa cuptorului, fie mânjind cozonacii aşezaţi în forme cu gălbenuş de ou, fie aducând lemne subţiri şi uscate pentru foc. Nu uitau, fireşte, să arunce câte o glumă sau o vorbă de duh atunci când povesteau cu mult umor câte o întâmplare ai cărei protagonişti erau alţi vecini, având, însă, grijă şi de jarul care nu trebuia să fie nici prea iute, încât să ardă cozonacii, dar nici prea fără vlagă, ca să scadă bunătate de aluat. Mireasma de rom, coajă de lămâie, nuci şi cacao plutea peste grădină, amestecându-se pe nesimţite cu parfumul dulce şi discret al florilor de zarzăr... Apoi, nu aveam cum să lipsesc de la adevăratul ritual al vopsitului de ouă şi să pierd momentul în care coaja alb-rozalie avea să capete, ca prin farmec, nuanţe de roşu aprins. Aşteptam un an întreg să vopsim ouă, cum era să lipsesc tocmai atunci?! Şi întotdeauna bunica îmi verifica rezultatul muncii, iar eu mă gândeam cu inima strânsă la verdictul care, de multe ori, venea implacabil: iar n-am spălat bine ouăle şi au ieşit cu dungi! Apoi, nu pot să uit Deniile la care mergeam tot cu bunica, atunci când se înseara şi ea mai scăpa de treburi. Ştiam că avea întodeauna pregătite lumânările din ceară curată, turtiţele, aşa cum le numea ea, care aveau un parfum dulce şi plăcut şi care nu picurau încât să murdărească podeaua sau covoarele din biserică, oricum acoperite preventiv cu folie de celofan. Era o anumită senzaţie de bine, de pace, de siguranţă, dar şi de pioşenie, pe care nu reuşesc să o mai aflu undeva... Plutea în aerul calduţ şi proaspăt mireasma sărbătorii care avea să vină. Sau puteam, cumva, lipsi de la Denia Prohodului, când ştiam că vom înconjura biserica purtând în mână lumânările aprinse, protejând cu îndârjire de vânt flacăra firavă? Nu, pentru nimic în lume! Aşa cum nu puteam concepe să nu merg la Slujba de Înviere! Nu cred că am mai simţit vreodată un moment atât de puternic, atât de plin de semnificaţii precum cel în care se cânta la miezul nopţiii, în faţa bisericii transfigurate şi înveşmântate într-o lumină tainică, albă şi limpede, Hristos a Înviat!

Da, poate că aceste amintiri se trezesc acum şi datorită momentului în care ne aflăm! Sau poate că e dorul de bunici şi de tata... un dor mai apăsător cu fiecare an care treceşi mai greu de redat în cuvinte. Poate că este bucuria de a face lucruri atât de simple, atât de fireşti, încât se confundă cu raţiunea de a fi, cu puterea de a crede sau cu bucuria de a transmite tuturor emoţia şi căldura sărbătorii trăite acasă. Ori, poate că e dorinţa de a povesti toate aceste momente în încercarea temerară de a reînvia oameni şi locuri dragi şi de a da timpul înapoi, fie şi pentru o clipă... Clipă care se confundă acum cu veşnicia şi care, la rându-i, devine amintire...

O săptămână bună!

2010-03-22T13:21:00.001+02:00

... Sau cât se poate de bună. Se anunţă o perioadă destul de încărcată şi teama mea cea mare e că voi reuşi să ratez şi Paştele aşa cum am pierdut Crăciunul. E greu să descriu sentimentul de amărăciune pe care îl am atunci când îmi dau seama că am fost mult prea prinsă cu serviciul sau cu treburile casei şi am uitat de sărbători. Am uitat să... simt atmosfera unică din preajma unui astfel de moment. Am uitat să mă bucur de liniştea lor. Emisiunile de religie mă mai ajutau în sensul ăsta şi vreau să cred că o să pot realiza ediţia specială de Paşte, deşi va fi, în mod cert,o perioadă destul de plină la televiziune.
Dar, pentru că aşa cum spuneam e luni, e ceva treabă de făcut şi timpul nu aşteaptă, vă doresc spor la treabă şi o săptămână bună!

Blockbaster - Duster... Aşa zice lumea...

2010-03-18T20:11:00.003+02:00

Era timpul să mă întorc la blog. L-am cam neglijat în ultima perioadă, şi asta numai din lipsă de timp. Zilele au devenit din ce în ce mai scurte şi mai aglomerate, dar prefer să nu ştiu pe unde trece ziua, decât să-i număr minutele.

Azi am fost la Bucureşti împreună cu câţiva colegi din presa locală. Mare lansare, mare: a fost scos, oficial, la lumină, în România, modelul Dacia Duster. După cum spun cei care se pricep - o maşină solidă, fiabilă şi ieftină. Sau, cum spun reprezentanţii Renault, scandalos de ieftină! Organizare bună, multe vedete pe metrul pătrat, oficialităţi şi un scenariu original, construit în jurul ideii că Duster ar fi desprins, cumva, din alt film. Nu-i contrazic, fiindcă nu mă pricep deloc la partea tehnică, aşa că îmi dau cu părerea ca la fotbal. Ca maşină, nu arată rău. Nu e vreun tanc odios, are linii plăcute şi, ce cred că e mai important, pare să reziste la hectarele de gropi bine crescute din România. (Deşi, cred că mai important ar fi să avem drumuri, nu de alta, dar s-ar putea ca, în curând, să aibă şi TAB-urile probleme cu deplasarea.) Duster-ul a venit în scenă condus de o celebritate: multiplul campion de F1, Alain Prost. Chiar mă gândeam că nici nu prea l-am văzut fără cască. În rest, discursuri scurte, obişnuitele fimuleţe de prezentare destul de bine realizate, poza de grup, felicitările şi protocolul. Dacă până aici am fost încântată să constat că organizarea are trăsături franţuzeşti, de capitolul mâncare speram să se fi ocupat un român get-beget. Nicio şansă! Scoicile, puii de baltă sau alte fiinţe imposibil de recunoscut, precum şi eprubetele cu substanţe greu identificabile şi cu gust incert (culoarea mai mult te păcăleşte!) m-au făcut să renunţ repede la ideea de a mânca aperitiv. Nu de alta, dar am trăit o experienţă greu de uitat în urmă cu vreun an de zile, când, tot pe la Renault, am mâncat câteva miligrame de pastă verde şi în câteva secunde mi-a trecut prin faţa ochilor tot filmul vieţii. Prietenii mă încurajau spunându-mi c-o fi fost vreo cremă cu Verde de Paris. Am crezut că mor!

Mi-am amintit, însă, ca francezii sunt buni cofetari şi mi-am luat avânt spre sectorul deserturi. După ce am studiat bine căpăcele de sticlă umplute (un fel de-a spune) cu cremă, am ales vreo două, aşezându-le cu multă grijă pe farfurioara micuţă. Mă gândeam cu groază că dacă sparg vreunul, face trei sferturi din salariu. Am mâncat o frişcă (sper!) foarte densă şi concentrată. După vreo două linguriţe de cremă, am avut impresia că am înghiţit un întreg tort Diplomat. Deja mă certam în gând că am mai băut şi un pahar de suc. Cum nici colegii mei nu păreau mai fericiţi, am pus capăt experimentelor culinare şi riscurilor inutile şi am plecat acasă.

Mâine o să pun vreo câteva poze pe blog de la eveniment. Vreau să cred că o să am timp, dar şi că fotograful nostru oficial (sic!) îmi va trimite pozele.

Antonescu s-a întors...

2010-03-16T13:51:00.015+02:00

... Şi pe mulţi îi popeşte... Crin Antonescu nu se joacă atunci când trebuie să-şi ducă planul până la capăt şi cred că orice om cu minimă informaţie politică şi cu o zestre nesperată de doi neuroni poate înţelege asta. A lăsat să se înţeleagă că nu stă la glume cu ocazia moţiunii de cenzură, acţiune care l-a avut pe liderul liberal drept iniţiator. A mai dat un semnal serios în sensul acesta când a arătat că nu se lasă pradă farmecelor îndoielnice trimise peste gard de asociaţia familială Băsescu&PD-L, care i-ar cam fi vrut pe liberali parteneri de guvernare. O altă sesiune de încordare a muşchilor politici s-a petrecut în culise, dar şi în lumina reflectoarelor, înainte şi în timpul Congresului PNL, eveniment care s-a bucurat de comentarii analize şi pronosticuri, care mai de care mai pertinente şi mai deontologice. A impus condiţii dure, fără să i se clintească nici un muşchi de pe faţă, avertizând că nu va ceda nici un milimetru. Şi aşa a fost. Au fost, însă, şi lideri de organizaţii care nu au acceptat condiţiile şi şantajul marca Antonescu, oameni care chiar l-au votat la acelaşi Congres pe contracandidatul acestuia, Ludovic Orban. Şi asta în virtutea dreptului la opinie şi a democraţiei în partid. Printre aceştia s-a numărat şi preşedintele PNL Dâmboviţa, Călin Oros. Nu cred, însă, că le-a trecut vreo clipă prin minte că gestul lor îi va costa funcţia şi că vor fi maziliţi, fără remuşcări de Crin Antonescu, recent reales în funcţia de preşedinte al partidului. Dacă la reprezentaţia intens mediatizată de la începutul lunii martie nu a curs sânge liberal, acum se conturează câteva şuvoaie. Deloc întâmplător, acestea vin din direcţia unor organizaţii judeţene, proaspăt decapitate, printre care şi Dâmboviţa, organizaţii care au votat împotriva Moţiunii promovate de Crin Antonescu şi chiar în favoarea contracandidatului, Ludovic Orban. Ei au venit cu argumente pe care şi-au întemeiat decizia şi le-au prezentat deschis. Numai că argumentul folosit de preşedinte pentru a-şi desăvârşi opera a fost cel al rezultatelor slabe obţinute în alegeri. Da, noroc că şi-a adus aminte de criteriile de performanţă! Sunt bune şi astea la ceva, mai ales când vrei să zbori din scaun pe vreunul care are tupeul să nu gândească aşa cum gândeşti tu! Până la urmă, modul în care Antonescu înţelege să-şi facă ordine în propria ogradă este problema domniei sale şi, nu în ultimul rând, a liberalilor. Un lucru, însă, nu pricep: dacă tot ne dăm zmei şi-i scurtăm cu un cap pe cei care nu ne-au votat, pe cei care fac păcatul capital de a nu ne împărtăşi opiniile, de ce nu spunem motivul real al mazilirii lor? De ce mai dorim să aplicăm un strat consistent de fond de ten şi o tonă de pudră peste urmele măcelului? Cui foloseşte? Pentru mine, un simplu privitor al scenei politice, rămâne greu de înţeles.

Ieri, după ce mi-am revenit la auzul veştii (mi-a luat secunde bune, d-aia n-aş fi bună de politician) l-am contactat telefonic pe Călin Oros, deja fost preşedintele interimar al PNL Damboviţa. Dincolo de stilul destul de gomos şi greu abordabil, Călin Oros a încercat să facă ceva din postura de preşedinte, fie el interimar, al liberalilor dâmboviţeni. A scos un rezultat la alegerile prezidenţiale care nu este foarte rău, în condiţiile în care, de la centrul de comandă al liberalilor, nu i s-a fixat niciun procent pe care mort-copt, ar fi trebuit să-l atingă. Mai mult, a reuşit un scor bunicel în condiţiile în care Dâmboviţa nu e un judeţ cu tradiţie liberală şi nu avea filiale locale puternice. Asta fără să mai punem la socoteală faptul că în campania electorală nu s-a bucurat nici un minut de prezenţa candidatului mult-iubit, Crin Antonescu însemnând pentru electorat un chip retuşat în photoshop pe nişte calendare, un nume pe un pix, multe promisiuni şi cam tot atâtea speranţe. A! Şi un miting la care domnia sa a fost îndelung şi zadarnic aşteptat în ploaie de mulţi membri şi simpatizanţi liberali uzi până la piele şi extrem de dezamăgiţi. Conferinţa de presă organizată la teatrul Tony Bulandra nu se mai pune... Toate acestea însă, evident, nu valorează nici cât o ceapă degerată în ochii preşedintelui Antonescu. Şi-a atins scopul, iar acesta scuză întotdeauna mijloacele.

P.S. Cataramă a fost exclus din partid. Se pregăteşte Orban?

Arta comunicării

2010-03-12T14:09:00.004+02:00

Vă povesteam mai demult că ne-am procopsit cu interfon la scara blocului. În prima seară a funcţionat foarte interesant, astfel încât nici prietenii de la STS nu i-ar fi dat problemei de cap. Dacă tastai încrezător numărul apartamentului propriu, apelul tău se auzea invariabil la vreun vecin care, în mod sigur avea altceva mai bun de făcut decât să-ţi descuie ţie, mai ales la ore indecent de târzii. Imaginaţi-vă ce distracţie în grup a fost pe scara care nu are decât vreo 9 etaje si câte 4 apartamente pe palier! Din fericire, specialiştii interfonici au refăcută relativ repede conexiunea, limitând la o zi posibilitatea de socializare a vecinilor şi de transmitere a diferitelor "urări" prin intermediul aparatului de la uşă.

Tocmai când mă amăgeam că s-a încheiat cu bine un episod interesant din istoria comunicării, aseară, când am ajuns acasă, m-a izbit un anunţ scris cu litere de-o şchiapă la calculator şi lipit strategic lângă uşă: VĂ RUGĂM FOLOSIŢI INTERFONUL! N-am putut decât să mulţumesc în gând, plină de recunoştinţă, binevoitorului care a scris anunţul... îndemnul sau rugămintea, nici nu ştiu cum s-o numesc. Şi eu care mă pregăteam să sparg uşa! Iar dacă nu-mi reuşea figura, eram hotărâtă să o strig pe soacră-mea şi să o rog să-mi arunce o frânghie pe care să mă pot urca până la etajul nouă!

Mutare să fie, dar s-o ştim şi noi!

2010-03-11T18:55:00.002+02:00

Am zis că o să particip la Consiliul Naţional al PSD de la Bucureşti, dar m-am lăudat degeaba, aşa că nu am fotografii şi nici declaraţii de la faţa locului. Motivul pentru care am păcălit poporul cu... blogul a fost independent (deja fac urticarie la termenul ăsta!) de voinţa mea. În fine, nicio pagubă. Rămâne cum am stabilit: meciul va fi câştigat de Năstase, fără emoţii.
Azi a fost, de altfel, o zi destul de anostă. PD-L Dâmboviţa n-a dorit (pentru a doua săptămână consecutiv) să organizeze conferinţă de presă. Păcat, noi am fi avut nişte întrebări de adresat. Nici pentru emisiunea mea de vineri, adică de mâine, nu am veşti foarte bune. Aş fi vrut să am ca temă principală intenţia de revocare a lui Geoană, o chestiune arzătoare la ordinea zilei. Aşa că m-am gândit să invit doi senatori, ambii jurişti: Mircea Andrei (PD-L) şi Adrian Ţuţuianu (PSD). Cunoscându-l pe ultimul, ştiu că va da curs invitaţiei, fără fasoane. (Deşi nu mai bag mâna în foc pentru nimeni.) Pe primul l-am sunat astăzi şi i-am povestit despre intenţie. Mi-a răspuns pe un ton amabil că nu prea ar veni, că ninge, că se circulă greu şi ar face două ore (!) numai pe drumul Bucureşti-Târgovişte, ca să nu mai punem la socoteală zecile de minute preţioase pe care le-ar pierde pe drumul de întoarcere în capitală... Şi să vină numai pentru o emisiune, ar fi deranjul prea mare. Nu comentez opţiunea de a participa sau nu la o emisiune. De asemenea, este liber să vină sau nu la o televiziune sau alta. Ştiam, însă, că parlamentarii ar trebui să-şi petreacă ziua de vineri în colegiul pe care au fost aleşi. Nu pot să cred că dl. Mircea Andrei, senator în Colegiul 2, care colegiu, din câte ştiu, include şi Târgovişte, a uitat acest amănunt. Nu pot să cred nici că nu-i pasă de cele ce se mai întâmplă pe-aici, pe la noi! Nici că a uitat atât de repede de alegătorul care a ieşit din casă, indiferent de vreme şi l-a votat conştiincios, deşi nu-l prea văzuse la faţă nici înainte! Atunci, cum se explică lipsa din colegiu a simpaticului senator în ziua de vineri, care, fatalmente, de vreo trei luni încoace, se încăpăţânează să pice într-o perioadă plină de zăpadă? Ar fi totuşi o explicaţie: probabil că dl senator Andrei s-a mutat la Bucureşti cu colegiu cu tot! Asta ca să-i fie mai uşor să păstreze contactul cu zona pe care o reprezintă în Parlament şi să reuşească, în acelaşi timp, să fie prezent şi prin studiourile televiziunilor din Capitală.

Siiigur că da

2010-03-11T12:09:00.003+02:00

Vine, vine, priiimăvara/Se aşterne-n toooaată ţara/Floricele pe câmpii... (ca-n planşa alăturată)!

P.S.

2010-03-10T17:32:00.006+02:00

Era să uit şi azi ce era mai important! Aş vrea să vă mulţumesc tuturor (m-a contaminat Gala Premiilor Oscar) celor care aţi intrat pe blog, aţi lăsat comentarii (sau nu), aţi trimis urări (sau nu). Le mulţumesc şi celor care mi-au suportat nazurile şi m-au ajutat să am blog ca să mă desfăşor. Oricum vorbeam prea mult. Aşa au preîntâmpinat pericolul de a mă lăsa să vorbesc singură. Pe sistemul ia colea şi scrie! (Sau, mai bine, nu...) Şi, fireşte, îi mulţumesc mamei mele...

Altă tură de alegeri

2010-03-10T17:22:00.004+02:00

La PSD sunt din nou alegeri, de data asta pentru preşedinţia Consiliului Naţional. Se vor duela Adrian Năstase, cel care deţine şi şefia Consiliului şi Gheorghe Nichita, vicepreşedinte al partidului, perceput ca fiind unul dintre oamenii lui Mircea Geoană. Că aşa e (şi) prin partide, pe bază de grupări... Dacă e să mă întrebaţi pe mine (şi dacă nu mă întrebaţi, eu tot vă spun), aş paria pe Năstase. Oricum, sper să vin cu nişte fotografii şi declaraţii de la locul faptei. Aşa că ne... auzim poimâine!

Războiul continuă

2010-03-10T15:31:00.004+02:00

Astăzi, PSD, ajutat de PNL, a câştigat o nouă bătălie dusă pe baricadele Senatului. Imperiul croit de primul "Zeus" al ţării vrea capul lui Geoană, iar oştenii săi credincioşi sunt determinaţi şi nu se prea încurcă în detalii cum ar fi neconstituţionalitatea, deblocarea situaţiei de care râd şi curcile din ogrăzile civilizate sau alte asemenea nimicuri. O ştiu pe-a lor şi o ştiu bine. Geoană trebuie să plece pentru că ei sunt mai mulţi la număr de când au venit şi dezertorii de le-au îngroşat rândurile. Şi-apoi, trebuie mulţumiţi şi ei cu ceva funcţii pe la comisii, că doar nu şi-au rupt bunătate de opinci degeaba! Victoria de azi a PSD, destul de greu obţinută, dar victorie, va putea fi păstrată până când parlamentarii vor fi obligaţi să treacă la vot. Aici social-democraţii vor avea o mare problemă. Şi o ştiu cu toţii. Rămâne de văzut dacă PSD va putea evita acest moment., deşi, la cum li se arată horoscopul, e cam greu de crezut. În acest timp, însă, domnul Diaconescu, fost candidat la şefia PSD, actualmente independent-sadea şi îndrăgostit-lulea de ilustra-i prezenţă se poate visa pe scaunul de preşedinte. Mai mult ca sigur omul a făcut conştiincios repetiţii în oglindă şi ştie că va da bine. Nici udemeriştilor nu le-ar strica deloc a două funcţie în stat, motiv pentru care se antrenează de zor pe margine. Ce să mai zicem de pedelişti! Dar pentru că, probabil, PSD va insista să-i enerveze pe cei de la putere cu figuri de-ale lor cu legi, articole şi alte bazaconii, majoritarii vor lua atitudine. Prin urmare, îl vor înşfăca pe Geoană de guler şi-l vor da afară (chiar şi fără să mai ceară ajutorul chestorului) acompaniaţi de încurajările venite dinspre băncile ocupate de cei de la putere:"Hai, frate cu revocarea aia, mai durează mult, că ne grăbim!". Pentru că, aşa cum se vede acum, revocarea lui Mircea Geoană din funcţia de preşedinte al Senatului rămâne doar o chestiune de timp, nicidecum una de motivaţie întemeiată pe litera legii.

Bine, generalii puterii ar putea să treacă la măsuri mult mai hotărâte, care să nu se oprească neapărat la uşile de la intrare ale Parlamentului. Ar putea, la o adică, să scoată în afara legii partidul sau partidele care îi calcă pe bătături. Sau, de ce nu?, ar putea să facă ceva cu românii nemulţumiţi. Nu ştiu, să cheme pe cineva, vreun fel de chestor, ca să-i dea afară din ţară, eventual. Sau, dacă le va face hatârul să-i lase în patria natală, atunci să inventeze pentru ei sancţiuni sau pedepse, în funcţie de cât de mare le e nemulţumirea. Să vedem dacă îi mai dă vreunuia mâna să se declare nesatisfăcut (n-am găsit sinonim pentru nemulţumit)!

Poate ne era dor...

2010-03-10T12:59:00.005+02:00

După cum putem băga de seamă, iarna s-a lipit de noi şi nu se mai dă dusă cu niciun chip de pe plaiurile noastre mioritice. Degeaba îi fluturăm prin faţa ochilor împăienjăniţi de ger calendarul, arătându-i luna martie şi apoi obrazul, degeaba îi demonstrăm prin atitudine, viu grai sau cum ne-om mai pricepe că ne-am săturat de ea şi că ne reţine de la ale noastre, ea nu vrea să plece şi pace! Insistă. E tenace. Când făceam crizele de pe lume, la început de martie, văzând cât de temeinic ninge, voi, nu, Batman, Batman... Ba că o fi vreo babă mai năzuroasă, ba că o fi zăpada Mieilor sau a Berzelor... S-au epuizat demult orătăniile, dar zăpada tot p-aici e! Acum, cică mai vine un val de ninsori, asezonat cu viscol. Motiv pentru care m-aş cam retrage în bârlog pentru o hibernare în variantă prescurtată. Măcar până mâine...

Bătălia pentru Senat

2010-03-09T16:36:00.004+02:00

Reprezentanţii Puterii, indiferent că se numesc PD-L-işti, UDMR-işti sau Independenţi (faţă de cine?) vor să pună mână de la mână şi să-l dea de-a dura pe Mircea Geoană din fruntea Senatului. Motivaţii-gârlă, cea mai interesantă fiind aceea că dacă tot sunt majoritari, fiindcă aşa le-a dat lor la ultima numărătoare, ar fi normal să aibă reprezentanţi în toate structurile puterii, inclusiv în Camera Superioară a Parlamentului. A! Că la alegerile generale din 2008 au fost aleşi parlamentari şi pentru sigla partidului sub care s-au prezentat? Acesta pare acum un amănunt fără importanţă pentru cei cocoţaţi pe val. Înţelegerile iniţiale? Ce rost mai are să ne amintim de ele? Şi-apoi, oamenii se mai răzgândesc, darămite... politicienii!

Rugaţi să-şi spună punctul de vedere, PSD-iştii nu par foarte convingători. "Vom rămâne uniţi în jurul lui Geaonă", spun unii dintre ei, uitând că mărimea grupului este cea care contează acum, iar pe ei numărul de parlamentari (era să zic mărimea) nu-i prea ajută."Este neconstituţional!"- tună alţii, de parcă le-ar păsa aliaţilor de conjunctură de acest mic detaliu. De partea cealălată parte a baricadei, aceeaşi coerenţă în declaraţii şi decizii. După ce s-au bâlbât căutând motive de revocare şi au transpirat pentru soluţiile care ar putea face funcţionabil planul de bătaie, un vajnic reprezentant al grupului majoritar a venit cu ideea salvatoare: "Chemăm chestorul şi îl dăm afară din sală!". Da! La asta nu se gândiseră! Eventual, îl pot scoate în şuturi, să se înveţe minte. Păi cu ei se pune el? Nici măcar nu mai e preşedinte de partid!

Cât despre scaunul eliberat într-un fel sau altul, acesta nu va rămâne gol nici două secunde. Sunt atâţia doritori să-l ocupe, încât se întrevede chiar o mică dispută. Dar aspectul merită comentarii separate pentru că mişcările de pe frontul Puterii sunt extrem de interesante şi lasă să se ghicească o păruială frăţească între grupurile care s-au conturat în Parlament sub privirile îngăduitoare şi uşor amuzate ale lui Zeus...

Cea mai frumoasă seară...

2010-03-09T11:16:00.004+02:00

Am avut parte de cea mai frumoasă seară! Nu glumesc! Mi s-a pregătit o petrecere-surpriză de către copiii mei care pun asta la cale de câteva zile. Cu un buget modest au reuşit să transforme o seară care se anunţa obişnuită într-unul dintre cele mai frumoase momente. (Şi apropo de buget, nişte domni miniştri ar putea lua lecţii de prospecţie a pieţei de la fiică-mea, care are 10 ani.) Baloane, confetti, prăjituri, sufrageria decorată de sărbătoare, masa aranjată extrem de vesel şi colorat, meticulozitatea cu care au decorat pereţii şi perdeaua, un cadou frumos şi util şi urări pornite din suflet. Iar peste toate bucuria lor de neimaginat că-mi pot oferi câteva clipe unice. Mulţumesc, copii! Aseară am înţeles încă o dată că ar trebui să fiu cea mai fericită persoană din lume fiindcă vă am!

A fost Congresul. Aşteptăm liberalii

2010-03-08T18:50:00.005+02:00

După un Congres interesant ca o zi ploioasă de toamnă, Crin a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte. Nu că cineva ar fi avut vreo emoţie că s-ar fi putut întâmpla altminteri! Prin candidaturile celorlalţi s-a dorit să se ofere o mică pată de culoare, doar-doar s-o mai însufleţi atmosfera. Şi mai ar mai fi avut şi presa un subiect de dezbătut. Ei, aş! Cu tot efortul, a fost un Congres anchilozat, plictisitor până la durere fizică, suportat doar cu asigurarea dozei de Emetiral. Nici talentul oratoric al celor doi actori principali nu a reuşit vreo minune. Cred că se putea auzi cum creşte iarba. Era o vreme când Patriciu putea mai mult... În situaţia dată, pentru Crin Antonescu nici nu se prea poate vorbi de o victorie. A pus condiţii dure în măsură să omoare orice tentativă de crâcnire în partid şi i-au fost acceptate fără prea multe vorbe. Excepţia? De amorul artei! Odată scăpaţi de griji, cei mai mulţi dintre liberali s-au întors pe la casele lor. Ceilalţi au mai rămas prin Bucureşti, reţinuţi de şedinţele din Parlament.
Întorcându-ne la... ai noştri, sunt tare curioasă (defect profesional) dacă se va schimba ceva în maniera de lucru a liderilor de la Dâmboviţa. Şi nu musai în relaţia cu presa. Deşi ar fi şi aici un pic de lucru, dar, mă rog, nu e treaba mea... Aşteptăm să vedem nişte politicieni hotărâţi, atenţi la gafele celor de la putere, capabili să dialogheze cu oamenii de la Conţeşti, Răcari... de peste tot. Lideri care nu ratează alegeri, fie ele parţiale şi anticipate. Activişti (deşi sună ca dracu)! în stare să mai şi convingă. Altfel, PNL va fi în pericolul de a se transforma încet, dar sigur, într-un partid de salon. Într-o adunare simandicoasă, preţioasă şi strepezită. Ironiile, sarcasmul şi metaforele lui Antonescu prind, poate, în alte locuri. Aici (mai pe la ţară) oamenii aşteaptă (şi) altceva...

În loc de "La mulţi ani!"

2010-03-08T12:55:00.008+02:00

O dată, hai, cel de cel mult două ori pe an este în centrul atenţiei. Primeşte flori sau mici cadouri, bucurându-se din toată inima pentru fiecare în parte. Zâmbeşte însă uşor trist pentru că ştie că de mâine... de mâine va fi un pic altfel. Ştie că de mâine o aşteaptă greutăţile, dezamăgirile, rutina care astăzi au mai slăbit-o un pic. Dar mai ştie că, la o adică, s-ar mai putea încălzi cu speranţele pe care, tot ea, le-a pus cu grijă la păstrare într-un ungher de suflet. Deşi a făcut adesea report la speranţă, nu se dă bătută şi se luptă cu fiecare clipă mai grea, cu fiecare silabă mai apăsată, cu fiecare nuanţă mai dură. De altfel, a sperat toată adolescenţa că feţii frumoşi din poveştile copilăriei nu se vor fi terminat la ea. Naivitate? Nu, dorinţa unei relaţii strălucitoare, perfecte... Continuă să iubească, să spere, să creadă, deşi a înţeles destul de repede că prinţii sunt un pic în şomaj, iar herghelia de cai albi este goală. Hm! Castelele? Gata să cadă... Vrea, totuşi, să construiască propriul ei castelul. Are încredere în el, doar i-a promis atâtea şi se aruncă în vâltoarea unei vieţi care îşi porneşte acum numărătoarea strictă de la doi. Dar ea nu uită nici o clipă de unde a pornit. Acum, ştiind cât de mult poate oferi, îşi doreşte să aducă o viaţă pe lume. Şi suferă sufleteşte şi trupeşte mai mult decât îşi poate închipui cineva care nu a trecut prin asta. Se teme în fiecare moment pentru puiul ei... Dar tot ea îşi alungă încrezătoare gândurile negre: va fi bine! Trebuie să fie bine! Va avea ea grijă de asta!Şi-apoi, copilului nu-i face deloc bine starea ei. Trece peste toate puternică şi încrezătoare. A reuşit! Acum este fericită mai mult decât ar fi putut crede vreodată pentru că îşi poate strânge, în sfârşit, copilul la piept. Uită de toate: de durerea vecină cu agonia, de oboseala care se confundă cu leşinul. Şi-apoi, are un copil de crescut, n-are vreme pentru prostii! În tot acest timp, vrea să se împartă, în continuare, dacă se poate, la doi, în timp ce mai presus de toate ar vrea să îi ofere copilului... totul. Nu ţine cont că ei nu îi rămâne mai nimic. La ce i-ar trebui?.. E fericită că poate să ofere. Şi-n plus, de ce şi-ar pierde timpul cu nimicuri, când ziua e scurtă şi are atâtea de făcut? Ar vrea să îl aştepte pe el (care tot prinţul ei a rămas) cu casa strălucind de curăţenie, cu lucrurile puse în ordine. Nici pe ea nu se poate neglija... Nu se aranjează pentru ea, ci mai mult pentru el. Doar vine acasă obosit, stresat şi supărat. Cu o mâncare bună, cu casa pusă la punct, copiii îngrijiţi (e mai bine să fie doi, unde creşte unul...) cu un zâmbet cald, pe chipul proaspăt, necazurile lui vor dispărea ca prin farmec. Dar el n-a observat mai nimic din toate astea... Nici măcar că s-a vopsit. Nu i-o fi plăcut culoarea! Chiar! A mâncat cam grăbit şi preocupat şi acum stă în faţa calculatorului ori cu ziarul în braţe... E stresat! La câte probleme are la serviciu, e normal să aibă starea asta! Are şi el nevoie de puţină linişte! Iar mâine... mâine, poate, nu va mai fi la fel de apatic! Iar îşi pierde timpul cu prostii! N-a verificat dacă cei mici au adormit! Bine că s-a dus, că bebe tocmai se dezvelise! Uitase şi de uniforma celui mare. Ah! Tocmai ce o rugase să-l ajute un pic la desen. Lasă că îi va retuşa planşa, oricum nu prea îi e somn. Gata desenul! O privire pe birou şi o verificare la sânge a ghiozdanului... Totul pare în regulă. Ei, cum să uite de... el? Pacheţelul e în frigider, (un sandwich pregătit cu nemărginită dragoste şi cu o tonă de suflet), iar cămaşa lui preferată e călcată şi aşezată frumos pe umeraş. A trecut de miezul nopţii şi ar cam fi timpul să doarmă. Mâine se trezeşte devreme... Şi totuşi, ce-o fi avut de era aşa nesuferit? Iar îşi pierde vremea aiurea! Mâine trebuie să treacă pe la şcoală, pe la piaţă, pe la mama... Ah! Şi vaccinul celui mic! O va ruga pe mama să-l aştepte pe cel mare de la şcoală, în caz că ea va întârzia. Şi şi-a promis în gând că spală geamurile... Trebuie să-l ducă pe cel mare la fotbal. Nu, poimâine! Are ceva de alergat. Noapte bună! Urarea ei primeşte un răspuns abia inteligibil, dar e fericită acum şi poate adormi. Şi el o iubeşte...! Pe mâine!

De ce s-ar chinui?

2010-03-05T18:24:00.000+02:00

Trebuie că mult prea interimarul preşedinte al PNL Dâmboviţa este mult prea ocupat cu Congresul. Altfel nu-mi explic cum a fost posibil să uite că ar trebui să depună, eventual, lista cu numele candidaţilor pentru Consiliul Local Cornăţelu. Chiar, domnule Oros! Pe 21 martie sunt nişte alegeri partiale anticipate pentru consilieri în comuna mai-sus pomenită... Vă interesează subiectul? Bag de seamă că nu, cât timp liberalii dumneavoastră vor sta cuminţi pe tuşă şi se vor uita la războiul politic dintre PD-L şi PSD. Ei, or fi mai importante alte treburi, nu pot eu să mă bag şi să vă stric bunătate de agendă politică... Ce i-o mai fi găsit pe ăştia să facă acu' alegeri, când nici n-a dat colţul ierbii? Nu pot să cred nici în ruptul capului că nu aţi vrut să depuneţi lista în timp util pentru a câştiga un loc sau două - în caz că nu aveţi pretenţii prea mari - în Consiliul Local Cornăţelu. Noroc că mai vin şi alte alegeri... Inclusiv la partid...

Te uită cum ninge... în martie

2010-03-05T17:06:00.000+02:00

Mă uit pe geam şi, mai apoi, năucă, în calendar. Şi iar pe geam... Şi iar în calendar. Ceva nu se potriveşte... E 5 martie şi ninge în draci, parcă să ne facă în ciudă! Ba, cică ar fi chiar Cod Galben de ninsori, iar în unele zone viscoleşte cu mult simţ de răspundere. Care ciripit vesel de păsărele? Dacă ascultăm cum şuieră vântul, ce are? De floricele plăpânde pe marginea drumului ne era nouă dor? Bălţile nu ne mai satisfac? Care soare cald de primăvară?? Nu ne-a ajuns canicula de anul trecut? Numai pretenţii pe capul nostru! Ce să-ţi spun, e martie! Mare scofală! E foarte bine aşa. Zăpadă! Ninsoare, vânt şi zloată! Cât despre primăvară (anotimpul ăla ciudat care ne dă total peste cap cu astenii şi care, apropo, vine de obicei după cele trei luni de iarnă) o să vină şi el... la vară!
Noroc că zilele trecute mi-a fost prea lene să umblu prin dulapuri şi să-mi înlocuiesc hainele groase cu alea mai subţirele! Păcat că mi-am desfăcut bradul de Crăciun şi l-am mai dus şi în pod! Cu nişte colinde în surdină, întregea atmosfera. Apropo, unde faceţi Revelionul?

4 martie 1977

2010-03-04T18:11:00.000+02:00

Am puţine amintiri de la cutremurul din 4 martie 1977. Aveam vreo 3 ani pe atunci. Nu înţelegeam nimic. De ce m-a smuls tata din aşternuturi şi din braţele unui somn dulce. De ce m-a scos afară în braţe. De ce nu reuşea să se ţină pe picioare... De ce ţipa vecina de peste drum că vom muri... Îmi aduc foarte bine aminte că eram înfăşurată într-o pătură bej cu căprioare maro... Peste ani aveam să înţeleg dimensiunea dezastrului. Aveam să aud cum artişti români şi-au pierdut viaţa la seismul care a zguduit mai ales Bucureştiul.

Se vorbeşte acum tot mai des despre un posibil cutremur de peste 7 grade, mai ales că au trecut deja 33 de ani de la ultimul de o asemenea intensitate şi... s-a cam umplut ceasul. Peste 7 grade... Mult pentru clădirile noastre vechi şi şubrezite sau pentru cele noi, dar prost construite. Mult pentru lipsa noastră de educaţie în caz de calamităţi. Copiii învaţă la şcoală o grămadă de bazaconii inutile, dar nu învaţă cum să se comporte în minutul fatal, în care poate să să se sfâşească totul...
Un gând pentru cei care au pierit în 1977...
Dar poate şi un semnal pentru cei care vor mai trece prin astfel de momente, pentru că un cutremur se va produce, fie că va fi peste o lună, un an sau zece...

Se cere un concediu...

2010-03-04T11:43:00.000+02:00

Pentru că de, obicei, ajung destul de târziu acasă şi de fiecare dată frântă de oboseală, mi se întâmplă să nu pot să fiu atentă la detalii. Asta ca să mă exprim elegant. De fapt, de-abia văd de somn! Noroc că geanta mea ştie întotdeauna drumul spre casă. Mi s-a întâmplat chiar să mă trezesc în faţa liftului cu cheia pregătită să o înfig în yală şi mi-a luat secunde bune pân-am înţeles că, oricât m-aş strădui, nu pot să descui liftul. Deşi nu cred că e bine să-mi continuu dezvăluirile, nu pot să mă abţin. Şi-aşa nu citeşte nimeni! Trebuia să ajung la o prietenă de-a mea care locuieşte fix sub noi. Cobor hotărâtă din lift, mă proţăpesc în faţa uşii şi ciocăn. Mi-a deschis fiică-mea explodând de fericire că mă vede mai devreme de 10 seara. Mă uitam la ea cu o uşoară urmă derută şi enervare: ce căuta la ora aia prin vecini? Şi mai are tupeu să descuie şi uşa! Noroc că n-am apucat s-o iau la rost, fiindcă am recunoscut la timp interiorul apartamentului... Eram la uşa mea. Într-una din serile trecute, am ajuns acasă pe la un 22.30 - oră de maxim bun-simţ. Ajunsă în faţa scării şi dorind să acced în vastele mele apartamente, am avut reacţia inteligentă a viţelului care se pomeneşte la poarta nouă. reacţie întrucâtva motivată: aveam în faţa ochilor cârpiţi de somn o frumuseţe de uşă albă din termopan, ce sclipea în lumina felinarului. Am dat să mă întorc, ferm convinsă că am greşit intrarea, dar mi-am amintit brusc frânturi din discuţiile despre nişte liste, bani în avans, interfon... Aha, vasăzică asta e! Am intrat liniştită în scara blocului. Ba chiar aveam vreo două sau chiar trei motive să mă bucur: o dată că avem la scară uşă nouă care se închide, ba chiar se şi deschide (şi nu ţin morţiş să fie udată de câinii care-şi fac veacul prin sau pe lângă bloc), o să avem şi interfon (de asta nu ştiu de ce mă bucur), şi-apoi că nu sunt iremediabil pierdută, întrucât am nimerit scara din prima (mă rog, şi aici ar trebui să am o mică rezervă).

Concluzie: se impune un micuţ, dar binevenit concediu în care să-mi odihnesc oasele şi mai ales creierul. Şi asta cât se poate de repede, să apuc să salvez ce-a mai rămas din el...

Nervi liberali de primăvară

2010-03-02T11:13:00.000+02:00

În timp ce războiul rozelor din Kiseleff pare să concureze, cel puţin ca durată, cu telenovela de largă inspiraţie Tânăr şi neliniştit, din zona liberală vine zvon de gâlceavă. Motivul nu e deloc nou, celebrele liste ridicând acum tensiunea liberalilor peste limita de suportabilitate. Simţind că e pe val, mult iubitul şi votatul Crin şi-a încordat muşchii umflaţi cu 20 de procente în primul tur al prezidenţialelor şi i-a pus pe colegii săi într-o situaţie fără ieşire: ori îi acceptă dorinţa de vota echipa la pachet că e super-ofertă ori, dacă nu, el îşi ia catrafusele şi pleacă din fruntea partidului, refuzând să mai candideze. Cale de mijloc nu există! Şi ca toată lumea să fie convinsă că nu a glumit, i-a avertizat pe eventualii sceptici: La PNL nu e ca laPSD! Adică, dacă Geoană a cedat că a fost fraier, el nu se răzgândeşte! A zis! E literă de lege şi nu e dispus să abată nici o iotă!

Acum, liberalii de bună credinţă se străduiesc din răsputeri să găsească soluţia. Au încercat, iniţial, varianţa de compromis: "- Şefu, hai, uite, jumate pe liste, jumate uninominal. Ă? Ce zici? Merge?", bucuroşi nevoie-mare că pot împăca şi capra şi varza. "-Nţ!" - a venit răspunsul prompt al prezidenţiabilului. N-a mers! Aşa că sunt în situaţia delicată de a decide: îi vor face poftele politice irepetabilului Crin (care la rându-i le va face, mai apoi, hatârul să candideze) sau vor rămâne fideli principiilor democratice din partid. Şi, ca treaba să fie şi mai complicată PSD tocmai ce le-a făcut pocinogul, alegându-l preşedinte pe tânărul şi charismaticul Victor Ponta! Ori, Ponta nu e Geoană! Aşadar, sunt conştienţi că au mare nevoie de Crin pentru alegerile locale şi generale. Nu mai vorbim de prezidenţiale, unde Antonescu ar putea fi plasat printre favoriţi! Bine-bine, dar ce ne facem cu liberalii care nu se regăsesc pe lista lui Antonescu, dar care, cel puţin teoretic, ar trebui să aibă dreptul de a candida pentru vreo funcţie în partid? Greu de spus! Imperturbabil, liderul continuă să-şi şteargă pantofii cu scârţ pe drepturile mai-micilor săi colegi de procent! Între timp, liberalii nu prea mai au multe de făcut decât să aştepte cu strângere de inimă congresul. De fapt, congresele. Pe formula 2 în 1, dar fără balsam. Primul, extraordinar, pe 5 martie, al doilea, ordinar, pe 6 martie. În cea de-a treia zi, pe 7 martie, îşi vor alege preşedintele. Însă mai importantă, decisivă chiar, pare să fie întâlnirea liderilor de pe 4 martie, fiindcă atunci vor proiecta statutul care va stabili pe ce formulă va fi aleasă conducerea. Şi pentru ca să fie asigurate toate ingredientele unei telenovele politice autohtone, pentru şefia PNL s-a mai înscris un candidat: Ludovic Orban, neinclus pe lista lui Crin şi adept al votului uninominal. Dă bine la imagine şi oricum, Cataramă nu prea era în stare să ridice audienţa. Aşadar, amatorii genului vor avea parte la acest sfârşit de săptămână de o nouă producţie soap-opera cu niţică acţiune, ceva intrigă şi o distribuţie acceptabilă, aşa că ar face bine să-şi reînnoiască proviziile de floricele sau sămânţă. Nu ştim dacă scenariul include filaje, şantaje şi demisii...

Dacă ar vrea totuşi să urmeze reţeta de succes a colegilor pesedişti, liberalii ar putea, eventual, să reîncarce bateriile lui Quintus sau, după caz, Câmpeanu. S-a văzut că un preşedinte fondator sau de onoare poate face minuni dacă vrea, chiar şi cu câteva zile înainte de Congres.

Mărţişorul ...

2010-03-01T15:55:00.000+02:00

Din plastic, din sticlă, din pânză, din metale comune sau preţioase... Prea scumpe sau pentru toate buzunare... Oferite cu dragoste sau, în foarte puţine cazuri, din obligaţie, că aşa trebuie, altfel se supără, Doamne-fereşte... Au invadat tarabele sau magazinele, dar ne amăgesc prin culorile şi veselia pe care le împrăştie cu dărnicie. Se mai întâmplă să mai strâmbăm din nas când le vedem şi, mai ales, când aflăm cât costă, dar ne e dor de ele unsprezece luni şi abia aşteptăm să vină perioada când trebuie să le alegem, să le cumpărăm, să le oferim. Ne plângem de fiecare dată că anul ăsta sunt parcă mai kitch-oase şi mai scumpe decât anul trecut. Dar ne trece repede fandoseala. Le cumpărăm. Şi-apoi, nu se poate un început de martie fără ele. Măcar un şnur alb-roşu, acolo...
Îmi e nespus de dor de mărţişoarele pe care mi le oferea tata. (Prietenii o să-mi spună iarăşi că nu le place starea mea de spirit, sesizând alunecarea periculoasă în butoiul plin-ochi cu melancolie, dar îmi asum riscul. Eventual, dau vina pe vreme.) Începea să îl caute încă de la sfârşitul lunii februarie şi, deşi vroia să mă ia mereu prin surprindere oferindu-mi-l, nu se putea abţine să le cerceteze discret chiar şi atunci când eram împreună prin oraş. De fiecare dată îl cumpăra când era singur şi-l ascundea cu grijă până pe 1 Martie. Uneori mi-l dădea cu o zi mai devreme. Se mai întâmpla să dau de el când făceam ordine prin casă. Mă simţeam ca atunci când dai peste un cadou de Craciun, dosit pe unde nici cu gândul nu gândeşti. Îl puneam repede la loc. Mi-l oferea încântat, cercetându-mi atent reacţia. Eram mereu surprinsă, deşi mă aşteptam să mi-l ofere. Mereu fericită că-l primesc, iar el, bucuros că mi-a înseninat sufletul. Ştiam că mărţişorul pe care urma să-l prind de rever era căutat, ales cu grijă şi oferit cu dragoste. Habar n-am cum făcea de erau aşa de frumoase!
Asta e a patra primăvară când nu mai primesc mărţişorul de la tata. Şi-acum, nicio bijuterie din lume nu îl poate înlocui...
Da, ştiu, prietenii au dreptate. Şi iarăşi vremea nu are nicio vină...

Vise şi visuri...

2010-02-26T16:07:00.000+02:00

În timp ce mulţi politicieni, plini de orgolii şi fumuri, se visează miniştri, ambasadori, un pic de şefi, proţăpiţi în orice post care le-ar putea aduce faimă şi foloase, noi, muritorii de rând, visăm să-i înţelegem. Şi nu e deloc o figură de stil. Mai deunăzi, mă aflam cu Petruţ, un bun amic şi coleg de breaslă, dimineaţa destul de devreme, la cabinetul unui distins senator pentru un interviu mai amplu pe tema plecărilor din PSD. Căci subiectul e la ordinea zilei şi se cere despicat în patru, în opt sau mai mult.
Până să ne pregătim instrumentele de tortură, am încercat să profit de cele câteva momente pentru a-mi pun gândurile şi întrebările în ordine. Efortul mi se părea mai mare decât altădată, căci eram bulversată total şi obosită până peste poate de visul care m-a chinuit toată noaptea. Îmi apăruse, mări, Diaconescu, la un fel de talk-show sau ceva, încercând să-mi explice, oarecum iritat, de ce pleacă el din partid la numai trei zile după ce a candidat la funcţia de preşedinte. Şi mi-a tot explicat el câteva ore bune, pe un ton preţios şi în fraze alese, dar... degeaba! Tot n-am priceput nimic, deşi m-am străduit din răsputeri. Pe cuvânt! Acum, nu ştiu care a cedat nervos primul: eu, care m-am lăsat păgubaşă şi m-am trezit fiindcă aveam altceva de făcut ori el care, văzând că şi-a epuizat toate argumentele logice posibile în zadar, m-a abandonat definitiv în braţele ignoranţei totale. Cert e că acum mă enerva teribil că am ratat şansa de a mă odihni şi a dormi fără vise, ascultându-l o noapte întreagă pe proaspătul demisionar. Puteam măcar să mă gândesc cum să-mi rezolv problemele personale, dacă tot m-am apucat de-o treabă... Bine, se putea şi mai rău! Dacă îl visam pe Băsescu sau pe Boc explicându-mi cum e cu taxele şi impozitele, iar eu să încerc să mai şi înţeleg?! Mi-ar fi trebuit, pe puţin, vreo trei nopţi fără întrerupere. Dorind să alung orice urmă de posibilă iritare, mi-am impus să uit de vis şi să mă concentrez la ceea ce se vorbeşte în imediata mea vecinătate. Am încercat să leg un dialog cu gazda noastră mult prea îngăduitoare. Când colo, îl aud pe colegul meu care îi povestea domnului senator... ce credeţi? Visul pe care el îl avusese în aceeaşi noapte. Protagonist era, de data asta Adrian Năstase care îl rugase, plin de încredere, pe-al meu coleg să găsească o cale prin care un anumit deputat să-şi recapete funcţia de vicepreşedinte. Şi uite cum s-a văzut (era să zic s-a trezit) în situaţia de a rezolva o mare problemă de care depindea viitorul unui politician şi nu numai. S-a străduit amicul meu, dar degeaba! Nici măcar el n-a găsit soluţia salvatoare! (Altul care şi-a ratat şansa de a se odihni, mă gândesc eu, un piculeţ consolată!) S-a trezit dezamăgit de el însuşi, cu un gust amar. Senatorul, care ne-a ascultat amuzat, a izbucnit în râs, concluzionând: "Măi, voi aţi îmbătrânit!". Mă fulgeră gândul: să ştii că are dreptate! Am îmbătrânit şi nu musai fizic! Am îmbătrânit în idealismul şi încăpăţânarea de a găsi posibile soluţii şi răspunsuri. Cel puţin eu am îmbătrânit şi încă nu am înţeles că ar trebui să încep să mai visez şi pentru mine. Chiar şi în alb-negru, dacă altfel e prea greu...

Începutul e mai greu...

2010-02-25T16:47:00.001+02:00

Se spune adesea că începutul ar fi mai greu de făcut... Şi se pare că aşa e, cel puţin cu postările pe blog, de vreme ce mă străduiesc de vreo săptămână să scriu ceva şi nu prea-mi reuşeşte figura. De cele mai multe ori nu am timp, când am timp nu am chef, iar când aş avea şi timp şi chef nu sunt în faţa calculatorului... Dacă e să fiu sinceră până la capăt, ar trebui să recunosc şi că sunt momente în care mă gândesc: de ce mi-am dorit blog? Ce rost are să-mi pun sufletul pe tavă şi să-mi înşir ideile? Cui foloseşte? Şi tot eu îmi răspund (cine altcineva?): poate mă ajută, în primul rând, pe mine să-mi pun ordine în gânduri, poate este o formă de a încerca un dialog cu cât mai mulţi oameni, fie ei prieteni cu acte în regulă sau posibili amici (sau amice). Şi-apoi, oricând, un schimb de idei poate fi benefic.
Ei, să presupunem că am am spart gheaţa şi că, odată începutul făcut, lucrurile ar trebui să decurgă mai uşor. Mai e o vorbă care-mi vine în ajutor în momentul acesta :"Pofta vine mâncând". Şi nu pot să nu observ că trebuie să fi îmbătrânit din moment ce am ajuns să invoc ziceri cu valoare de sentinţă. Asta nu înseamnă musai că aş fi mai înţeleptă...
Pe mâine!

În curând...

2010-02-16T19:39:00.000+02:00

În curând, vă aştept pe blogul meu. Acum este (încă) în lucru...